Mă uit foarte rar la televizor, cu atât mai puțin la știri, pentru că îmi cauzează disconfort. Viziunea mea despre cum ar trebui să fie țara în care trăiesc e foarte departe de realitate și atunci aleg să mă protejez implicându-mă în alte tipuri de activități. Dar uneori, realitatea mă smulge din lumea mea și dă cu mine de pământ mai rău decât îmi imaginam că ar putea-o face.
Văd în treacăt un titlu dinspre televizorul mut: Torturată și ucisă în casa groazei. Nu, nu e vreun film de groază. Se întâmplă acum, în România. Vreau să opresc televizorul imediat dar cumva mă simt responsabilă să mă afund în negura care ne înconjoară. Urmăresc întreg firul tragediei.
După atâtea orori care s-au întâmplat în ultimii ani, pare că nu mă mai șochează nimic.
Nu mă miră că există în Caracal un presupus criminal în serie. Violența, furia, agresivitatea, umilirea, minciuna, ba chiar și violul, mai nou, sunt promovate ca valori. Să-ți bați copilul și nevasta, să-i torturezi psihic, să-i umilești, e o chestiune necesară de educație și o regulă de bună creștere. Pe acest teren atât de fertil, mă uimește poate doar cum de nu sunt mai mulți criminali în serie printre noi, născuți din frustrări, din mizerie și din abuz.
Nu mă șochează puhoiul de lume venit la casa ”groazei”, filmând cu telefoanele un eveniment atât de remarcant, dându-și cu părerea, vărsându-și nervii, afirmând cu convingere că ei au știut înaintea tuturor că vecinul lor era un psihopat, că se vedea cu ochiul liber, doar că nah, nu l-au reclamat că doar nu era treaba lor să facă asta. Era treaba polițiștilor să-l descopere.
Nu mă miră nici faptul că elevii noștri trebuie să facă singuri sacrificii ca să aibă acces la educație, un drept prevăzut de lege.
Nu mă (mai) miră absolut deloc nici debandada din intervenția forțelor de ordine. Nu mă șochează că au fost incapabile să localizeze un telefon care nu era pe lista lor de priorități, că a durat un minut și ceva până când Alexandra a reușit să vorbească cu un polițist, nu mă miră că polițiștii dau vina pe procurori, că procurorii dau vina pe polițiști, că STS dă vina pe un serviciu privat de telefonie și că toată lumea vorbește întruna de demisii și repercursiuni.
Pentru o copilă de 15 ani, totul s-a oprit. Absolut nimic nu mai contează acum.
În toată această tragedie însă, un singur lucru mă șochează până în străfundurile ființei mele: cum este omenește posibil, dincolo de funcții, de legi, de statut profesional, de ordine sau de regulamente, atunci când ai primit un strigăt disperat de ajutor, tu să te uiți la ceas, să te cauți de oameni sau să aștepți un ordin ce te va disculpa? Cum este omenește posibil să aștepți mișcare dinăuntrul casei? Cum este omenește posibil să nu-ți smulgi uniforma de pe tine și să pleci desculț, săpând cu mâinile goale după sufletul pierdut? Unde a dispărut umanitatea din noi? Da, poate că astăzi erai destituit din funcție, dar așa, cu uniforma pe tine, te mai poți simți om?
Eu recunosc că sunt o lașă, că fug singură în lumea plăsmuită doar de mine, dar tu, cel care ai ales să fii acolo, ce scuză ai?
Sursa foto: medium.com
