Autoportret

Când eram mică îmi sugeam mâna. Nu degetul sau suzeta ca toți copiii normali. Asta mă liniștea pe mine înainte să adorm. Am fost foarte surprinsă și mândră de mine când, cu febră 39, am reușit să adorm fără ajutorul  acestui obicei calmant. Simțeam că mă așteaptă noi orizonturi, că deja sunt mare (aveam vreo patru ani), că voi începe să am responsabilități de om serios și că azi-mâine trebuie să-mi caut un serviciu. Totuși, am continuat să-mi sug mâna pâna pe la 7 ani, doar așa, să fiu sigură că adorm. Despărțirea brutală dintre gura și mâna mea a fost provocată de aparatul dentar cu care am fost îmbogățită și care ne-a întrerupt brusc idila morfeică. Și-n nopțile acelea-n care-mi căutam somnul, am început să visez.

Văzusem filmul Winnetou și m-am îndrăgostit iremediabil de indienii americani. Așa că stăteam pe întuneric,  lângă soră-mea,  și-mi imaginam că sunt parte integrantă din tribul Apaches. Aveam calul meu alb, cosițe împletite, o pană prinsă-n bandana de pe frunte, un curaj nemaiîntâlnit și respectul tuturor. Cumva, somnul a ajuns să rezoneze cu mine și acum pot spune cu mândrie că mă numesc Mădălina și (încă) mai visez înainte să adorm.

Mai târziu, în adolescență, visam băieți  frumoși sau călătorii prin țări exotice. Ușor, ușor, am început să visez și pe lungul drum spre casă de la școală (aveam de mers o jumătate de oră). De la asta mi s-au tras și vorbele că sunt înfumurată și nu salut lumea pe stradă. Apoi, la orele la care mă plictiseam.  De la asta mi s-au tras notele mici de la mate. Am învățat astfel să mă simt bine când sunt doar eu cu mine. Deși sunt foarte sociabilă, am nevoie de momentele mele de singurătate.

Am fost un copil care era fericit în fiecare dimineață, pentru că avea o zi întreagă în fața sa, de jucat cu păpușile. Și când spun copil, mă refer și la adolescenta din clasa a VIII-a. Cele mai năstrușnice aventuri s-au abătut asupra eroilor mei din plastic și pluș. Când aveam drumuri mai lungi de făcut cu mașina, visam ce jucării mi-ar plăcea mie să se construiască. Pe multe dintre ele le văd acum prin magazinele de unde-i cumpăr fetiței mele păpuși. Indiferent de perioada ludică pe care o traversam, am avut întotdeauna în casă un bebeluș de care aveam grijă în permanență. Dar acum sunt mare. Am lăsat în urmă jucăriile. Acum mă joc cu Simsi pe calculator, le creez lumi fantastice în care să se dezvolte și întâmplări nemaivăzute prin care să treacă. Acum sunt mare. Nu mă mai joc ascunselea, rațele și vânătorii sau prinselea în spatele blocului. Acum joc mima, adevăr sau provocare și canastă cu adulții în pub-uri.  Acum sunt mare și am o bebelușă de doi ani de care am grijă în permanență.

Primul roman citit de mine a fost în clasa a III-a, Aventurile lui Tom Sawyer. A fost fenomenal să descopăr tărâmul imaginativ care se întinde dincolo de cuvintele citite. Eram chiar acolo, lângă puștiul simpatic și ingenios, veghind asupra lui, râzând odată cu el.  De atunci s-a deschis o lume care mi-a zdruncinat ființa din rădăcini și care mă fascinează la aceeași magnitudine și astăzi. Am citit volumele lui Karl May cu eroul meu din copilărie și toate cărțile cu indieni pe care le aveam în bibliotecă. L-am cunoscut și pe Alexandre Dumas, pe Jules Verne și  cireșarii lui Constantin Chiriță.  Am tânjit să fiu prietena lui Eliade, Pascal Bruckner, Jeffrey Eugenides sau  John Saul.  În facultate, pe ruta Deva-Timișoara și la lămpița din căminul 16, m-am îndrăgostit de scriitura rușilor. Dostoyevsky, Gogol, Nabokov sau Turgenev îmi amintesc acum ce frumos miroseau teii din complex. Și dacă ar fi să numesc o carte preferată, deși nu-mi place să fac discriminări, aceasta ar fi Micul prinț, a lui Antoine de Saint-Exupery. Nu știu de ce. Se spune că recunoști o carte bună sau un film bun după cât de mult îți bântuie gândurile după ce ai terminat-o. Micul prinț încă reușește să facă asta.

Filmele sunt o altă dependență de-a mea. Thriller, horror, comedii, mister, dramă, animație, le iubesc pe toate. Sunt foarte atașată de seriale pentru că nu durează atât de puțin și avem mai mult timp de petrecut împreună. O dată pe an, prin ianuarie, februarie, fac un maraton al filmelor nominalizate la Oscar. Am propriile mele clasamente și impresii. Descopăr actori noi, pe care nu-i știam și care mă impresionează.  În seara decernării premiilor am emoții mai mari decât participanții. Îmi creez rochia de covor roșu și sunt acolo, în primul rând, chiar lângă Meryl Streep, cu care mai schimb o vorbă în pauza dintre momente. Trăiesc dezamăgiri, trăiesc bucurii și entuziasm dincolo de manifestările civilizate care se cer la astfel de evenimente. Dar la final rămânem toți prieteni și ne promitem că ne vom revedea la anul.

Iubesc limba română, o respect  și o vorbesc destul de bine. Am o mami care printre altele mi-a fost și învățătoare așa că, la cinci ani, corectam copiii de la bloc când săreau calul și spuneau ”foarte corect”,  insultând adjectivul fără grad de comparație. Am făcut gramatică și la liceul pedagogic, cinci ani de zile, bineînțeles, finalizați cu un bac din această disciplină. Cu toate acestea, acum,  mă mai găsesc uneori în impas și cer ajutor vechilor mele manuale. Nu-mi plac în mod deosebit diminutivele, chiar mă enervează câteodată, dar mă pomenesc, folosindu-le, de multe ori.  Poate văd viața mai drăgălașă decât alții. Limba engleză mi-e exersată de filmele și emisiunile (în special culinare) pe care le urmăresc. Așa că de multe ori mă trezesc gândind o expresie în engleză. Și nu cred că asta e o tragedie. Face parte din mine și aleg să mă dezvălui în stare brută, neprelucrată.

Prima experiență de expunere literară pe care am avut-o se întâmpla pe la 8 ani. Era o poezie patriotică pentru că asta observasem eu că-i impresiona pe adulți la acea vreme. Nu-mi amintesc conținutul, știu doar că era scrisă cu carioca verde și că avusesem probleme cu găsirea rimelor, pentru că eu pe asta mă centrasem. Apoi am adorat orele de compunere de la școală pentru că tot timpul luam note mari. Prin clasa a VI-a, profa de română, doamna Bușagă, care era o drăguță, ne-a tras de limbă cu privire la preocupările noastre extrașcolare. Era, clar, un singur răspuns pe care-l aveam cu toții pe buze: Beverly Hills, 90210, serialul cum n-a fost altul pân-atunci. Tema pentru ora următoare s-a scris practic, singură: o compunere despre cum am interacționa noi cu personajele din serial. Nu-mi amintesc exact ce-am scris dar știu că am scris muuuult, despre mine, Dylan și Geta (care și ea-l plăcea tot pe Dylan), despre Coco care-l plăcea pe Brandon și Adriana care-l plăcea pe David. Era și o plajă cu mare pe-acolo .. și .. cam atât îmi amintesc. A fost extrem de discutată compunerea mea și-mi amintesc că am râs mult cu toții. În adolescență am avut un jurnal, bineînțeles.  Când lucram la DGASPC mi s-a cerut să interpretez  legea 272 privind protecția și promovarea drepturilor copiilor, pe înțelesul acestora. Am reușit să realizez un ghid care a fost citit cam de toată lumea din Direcție. Nu știu ce s-a întâmplat cu el după ce eu am plecat de-acolo.  După ce am rămas însărcinată, am început să scriu pe Facebook despre ce simt, să-i scriu scrisori Aniei, fetița mea. Câțiva, în frunte cu soțul meu, care e cel mai acerb susținător al meu,  mi-au spus că ar trebui să public aceste postări sau să le păstrez undeva unde Ania să le poată citi mai târziu.

De ce blog? Deși visez mult, sunt destul de în contact cu realitatea. Nu consider că am talent literar. Nu cred că voi scrie vreodată ceva monumental care să aibă un impact covârșitor asupra cititorilor. Scriu despre lucruri mărunte pe care le simțim cu toții. Am citit mult și asta mă ajută. Scrisul are un efect chatarsic asupra mea, mă eliberează de emoțiile negative și mi le înnobilează pe cele pozitive. Îmi place să visez, îmi place să imaginez, îmi place să redau prin scris ceea ce simt. Și mai presus de toate, vreau ca Ania să mă cunoască exact cum eram eu, când ea era micuță. Să știe tot ce nu-mi voi aminti eu să-i povestesc.

Când eram însărcinată, scriam mult pentru Ania. Unele povești le postam pe Facebook, pe altele le țineam doar pentru noi. Când avea ea doar câteva săptămâni, laptopul nostru a decedat definitiv. Am încercat din răsputeri să-l resuscităm dar nu am mai auzit nicio fărâmă de viață din el. Am plâns două zile incontrolabil. Poze cu noi de la prima vizită la doctor în trei, relatarea zilnică a programului nostru, experiența nașterii prin ochii mei, scrisă din patul de spital, frânturi de viață incomensurabile, cu emoții și iubire,  toate au fost pierdute. Așa că m-am învățat minte și unde poți ascunde ceva mai temeinic  decât în văzul tuturor?

Un blog pentru Ania. Și pentru mine. Există o doză de exhibiționism în fiecare scriitor, oricare ar fi nivelul lui. Vrea să știe că cineva, acolo, în lumea asta largă și minunată, rezonează cu el și-l înțelege.  Așa că, un blog și pentru tine, oricine ai fi tu. Călătorie plăcută alături de noi!

Sursa foto: www.flickr.com, www.youthareawesome.com, www.topcount.co, Getty images