Cine ne cunoaşte de multă vreme ştie că şi eu şi Florin adorăm orice căţei. De când îmi amintesc de mine, mereu goneam după vreun căţeluş să-l mângâi, să mă joc cu el şi să-i spun o vorbă bună.
Mereu trebuia să fiu oprită să nu adun toţi căţeii de pe stradă. Cele mai dureroase amintiri ale copilăriei sunt cele în care trebuia să mă despart de vreun căţel (Caruso, 1990, devenit puiuț de îngeraș, și acum păstrează mama scrisorile și desenele pe care le trimiteam spre cer). Mi s-a întâmplat de multe ori să ies dintr-un magazin înarmată cu nişte cărniţă pentru căţeii pe care-i zărisem aşteptând în faţă. Mereu adun resturi de mâncare pentru cei care bântuie străzile. Nu suport să văd ştiri, să citesc cărţi sau să văd filme cu animale abuzate.
Vorbeam cu Florin la un moment dat şi ambii eram de acord că nu credem că am fi putut iubi pe cineva care nu iubeşte căţeii. Înainte să se nască Ania, îmi spunea soțu’ că dacă nu vom avea copii, mă vede că voi îmbătrâni ca o babă nebună cu 2583 de căței în curte.
Când eram micuţă şi locuiam la bloc, aveam căţei în curtea bunicilor. De când ne-am mutat la casă, curtea nu a fost niciodată pustie de lătrători.
Un an de zile am locuit în apartamentul de oaspeţi din curtea Poliţiei Judeţene (tata lucra acolo). Da, ştiu, am avut parte de aventuri. Eram în clasa a IV, de-abia trecuse revoluţia, noi ne-am mutat din Vaslui înapoi acasă şi până ne-am cumpărat apartament s-a găsit această soluţie de compromis. La parterul clădirii în care stăteam era o popotă şi în faţa uşii de la intrare era mereu de pază un poliţist înarmat. Eram cea mai păzită familie din oraș. E drept că nici prea mulți prieteni nu-mi veneau în vizită. Sora-mea era a VIII-a şi învăţa pentru admiterea la liceu aşa că eu bântuiam singură curtea poliţiei. Iubeam să mă plimb pe lângă cuştile ciobăneştilor germani care locuiau acolo. Îi ştiam pe fiecare în parte. Parcul meu de joacă era pe terenul de antrenament al poliţiştilor. Nu ştiu acum dacă mai există dar atunci era o fermă care era întreţinută de deţinuţii care erau răsplătiţi pentru bună purtare (bineînţeles, păziţi de poliţişti). Aveau porci, viţei, iepuri şi porumbei. Pot spune fără să greşesc prea mult că în clasa a IV-a îmi pierdeam timpul cu deţinuţii.
Nu a trecut mult până am început să adun toţi căţeii de pe stradă şi să-i mut la ferma poliţiei. Aveam şapte la un moment dat. Îi vizitam zilnic, îi mai duceam în casă pentru o băiţă bună când se murdăreau, le duceam gustări şi mă jucam cu ei.
Fiind hrăniţi din mâncarea pentru animalele de acolo şi fiindcă locul era cam aglomerat deja, devenise cam greu să fie susţinuţi toţi. Deţinuţii încercaseră să-mi spună că ar fi drăguţ să nu mai aduc orice suflet de căţel acolo, dar poţi să te pui cu nebuna? Mai ales că e şi fata colonelului.
Uneori, deţinuţii erau scoşi din instituţie să lucreze la munci orăşăneşti. Cu o astfel de ocazie au decis să-i ia şi pe doi dintre protejaţii mei (pe Linda şi pe Azorel), să mai ia şi ei o gură de aer liber. Bineînţeles că exact când să plece înapoi spre fermă, Linda şi Azorel au hotărât să fugă împreună în lumea largă. Eu am privit întreaga poveste foarte circumspect şi am avut grijă să-i păzesc mai bine pe cei rămaşi.
Am continuat să-mi vizitez căţeii după ce ne-am mutat la casa noastră până când ultimul rămas s-a evaporat şi el. Apoi mi-am făcut o gaşcă de căţei în subsolul blocului în care locuiam.
Şi astăzi când trec prin faţa instituţiei îmi amintesc cu drag de acele vremuri şi caut cu privirea vreo fetiţă veselă printre căţei şi deţinuţi.
Ania a dobândit această pasiune pentru căţei de la noi. Eu o văd ca pe un dar preţios pe care i l-am oferit. Cred cu convingere că un suflet care iubeşte animale este unul mare şi bun, un suflet ce va putea mereu să vadă cât de minunată e viaţa cu adevărat!
Sursa foto: http://www.playbuzz.com
