Sunt o vrăbiuță într-un cireș înflorit. Îmi văd liniștită de craca mea. Mai curăț câte o omidă, mă scald în razele aurii de soare, inspir parfum de primăvară, mă învelesc în petale albe și admir cu respect puiul de vrăbiuță ce-mi crește alături.
O rafală ușoară de vânt îmi dă la o parte o petală catifelată pe care o foloseam pe post de protecție, așa că decid să arunc o privire spre zgomotul străzii ce se întinde în jurul nostru. Pe lângă știrile pe care le anticipam într-o oarecare măsură (vreo câțiva hoți, accidente provocate sub influența alcoolului, citiri inexacte de cifre la nivel înalt, adolescenți fugiți de acasă, veșnica problemă obsedantă a definirii familiei tradiționale), mă izbește una pe care o simt clătinându-mă nițeluș în universul meu înflorit: super ofertă – prima bătaie e gratis. Adică agresorul are șanse să scape nepedepsit dacă este prima dată (consemnată) când recurge la abuz și dacă este ”iertat” de victimă. Caut cu disperare o altă petală care să-mi blocheze priveliștea mea spre stradă. Gata! E iar liniște acum. Puiul meu de vrăbiuță îmi zâmbește senin. Mă uit adânc în ochii lui și-mi amintesc atunci că foarte curând va vrea să zboare dincolo de cireșul nostru înflorit, spre zgomotul care, deocamdată, se aude destul de estompat până la noi. Așa că decid că e timpul să încep să ciripesc în scris. Inspir adânc aer în piept și deschid ieșirea spre torentul gălăgios din stradă.
Încerc să-mi controlez furia și practic exercițiul pe care, de multe ori îl găsesc a fi extrem de eficient, empatia. La ce s-or fi gândit aleșii noștri când au inițiat proiectul legii nr.217/2003, pentru prevenirea și combaterea violenței în familie? Cuvintele încep să se aștearnă singure:
-dacă un studiu recent releva faptul că 9 din 10 părinți români cred că bătaia e spre binele copilului, hai să le întărim credințele piticilor arătându-le că ne supunem și noi exact aceluiași tratament pe care îl aplicăm și noi cu atâta ușurință.
-femeia (în cele mai multe cazuri de abuz) oricum nu înțelege ce i s-a întâmpat, cum de prințul pe cal alb s-a transformat peste noapte în balaurul cel rău, așa că hai să-i sporim puțin confuzia și să-i spunem că prima oară nu se pune (mă rog, asta dacă supraviețuiește).
-de ce să privăm de mamă și de tată niște copii care ar putea crește foarte frumos cu imaginea unei căsnicii în care violența este permisă, asigurându-ne astfel că vor repeta același model, la rândul lor? De ce să stricăm tradiții românești adânc înfipte în mentalul popular?
-de ce să treci printr-un divorț traumatizant, să te arate lumea cu degetul pe stradă când poți să-ți ascunzi vânătăile sub fond de ten și să zâmbești știrb dintr-o poză cu zimți?
-dacă tot se face atâta bravadă pe folosirea empatiei ca instrument de aplanare a conflictului, ce-ar fi să ne identificăm și noi cu agresorul? Adică, ce? El nu e tot om? Nu are și el un suflet? Cu siguranță că scorpia aia l-a provocat într-un fel. Cât de puternic să fie și agresorul ăla? Ok, putea fi mai puternic decât pumnul lui dar noi aici nu ne bazăm pe un psihic echilibrat emoțional. În țara noastră pumnul încă face legea.
-înțelegem că victima simte rușine pentru ce i s-a întâmplat, simte cumva că e vina ei în acea situație, că probabil va considera singură și benevol că ”prima dată” nu se pune, că până răbdarea și neputința și durerea și frica viscerală și speranța nu vor ajunge la capăt, nici nu-i va trece prin minte să apeleze la autorități sau la ajutor specializat, așa că de ce să nu empatizăm și cu victima? De ce să prevenim violența în familie când putem ascunde totul sub preș ușor? Mai puține procese pe rol, mai puține bătăi de cap, mai puține statistici care să ne poziționeze în locuri rușinoase pentru lumea civilizată. Oricum, cine știe câte victime vor mai ajunge până la urmă să depună o plângere ”pentru prima oară”.
-cine suntem noi să spulberăm așa ușor speranța unei victime care crede cu tărie în schimbarea agresorului ei?! Dacă omul a zis că nu se va mai repeta, dacă și-a cerut iertare, dacă era beat și supărat, cine suntem noi să contrazicem toate studiile ce afirmă contrariul. Cu siguranță toate bețiile și supărările vor dispărea de pe fața pământului și noi vom râgâi păpădii și vom transpira parfumuri scumpe. De ce să fim cinici?! De ce să le ascultăm pe victimele acelea care ani la rândul susțin că au auzit aceleași scuze repetându-se la infinit?!
Sunt doar o vrăbiuță într-un cireș înflorit. Se poate ca zgomotul străzii să fie prea puternic pentru a mi se auzi glasul. Dar mă uit la puiul meu de vrăbiuță care acum îmi cercetează fiecare mișcare, doar-doar, dacă mă urmărește cu atenție, va reuși să învețe să zboare singur dincolo de cireș. Eu trebuie să îi arăt cum se zboară liber și în siguranță. Responsabilitatea mea e prea mare ca ciripitul să-mi poată fi astupat de oricâte glasuri ar putea striga incredibilităţi la unison.
Sursa foto: www.shutterstock.com
