Am uneori senzația că, în ceea ce privește valoarea lucrurilor care contează pentru noi, de care avem cu adevărat nevoie, suntem doar niște copii nedumeriți, duși la piață și încercând să descâlcim cu cât se vinde bucuria de a fi părinte, ce calitate are iubirea pe care o simțim pentru partener, după pulsul pieții, ce procent din prețul nostru total îl ocupă siguranța unui adăpost confortabil, cât valorează fericirea, de unde o poți cumpăra și care este termenul ei de valabilitate, înainte de a se altera.

Suntem obișnuiți să validăm tot ce avem, tot ce simțim, tot ce dobândim, prin ochii celorlalți, ca și cum noi singuri nu avem experiența necesară să le cântărim cum se cuvine.

La început, deschizi încetișor privirea și vezi în jur ceva ce-ți place. Observi cu atenție și decizi că vrei și tu să ai așa ceva. Faci totul pentru a-l obține, te lupți, cazi, te ridici, o iei de la capăt. Visul ți se împlinește și poți fi, în sfârșit, fericit. Apoi se întâmplă ceva: fie te obișnuiești cu acel lucru, fie vezi altceva mai interesant în jur, fie ți se pare că ceva-ul tău nu se simte la fel ca atunci când ți-l imaginai văzându-l la ceilalți. Sau poate aștepți să vezi și tu cum alții se uită la tine cu admirație, dorindu-și ceea ce ai. Poate vrei să le simți invidia pe care ai simțit-o și tu dar, dacă aceasta nu este manifestată, pare că darul tău, până de curând extrem de prețios, și-a pierdut brusc valoarea.

Parcă nu avem capacitatea de a ne stabili noi singuri prețurile corecte, nevoile, dorințele, parcă nu putem găsi singuri formula care să ne mulțumească și să ne împlinească, decât raportându-ne în permanență la alții și la ceea ce credem noi că-i face pe ei fericiți.

Există un soi de egoism în noi care ne face incapabili să ne bucurăm de fericirea celorlalți. Nu putem accepta că dacă noi nu simțim fericirea, ceilalți au dreptul să se bucure de ea. În cele mai sumbre scenarii, vom încerca uneori chiar să le-o luăm, doar ca să reechilibrăm balanța.

Sunt însă și persoane care au nevoie de povești frumoase în jurul lor, mai ales atunci când negrul lor pare tare negru. Eu cred că aceștia se numesc optimiștii, cei care nu renunță niciodată la vis, cei care nu-și pierd speranța că, într-o zi, vor avea și ei parte de bine și de frumos. Desigur că este tot o raportare la sine prin ceilalți dar poate că o gândire pozitivă va mai spulbera din negura ce câteodată ne poate umbri vederea a ceva ce se află la dispoziția noastră totală.

Părem reglați astfel încât să nu vedem niciodată dincolo de noi, incapabili să depășim acea limită, decât în cazul copiilor noștri cărora le oferim acest drept, de a fi fericiți fără noi. Bineînțeles însă că și pe ei îi percepem tot ca pe o extensie a noastră. Și este cumva de înțeles această pornire ce vine din instinctul de conservare, care altfel, s-ar putea pierde pe traseu.

Mă întreb însă cum ar fi să poți simți o bucurie care să nu aibă absolut nicio legătură cu tine. Crezi că ai putea valora mai mult atunci?

Sursa foto: http://balticguide.ee

 

 

Prețuri corecte într-o piață de oameni
Tagged on:                     

Leave a Reply

Your email address will not be published.