Citesc Paria a lui Bruckner care-mi potoleşte parţial setea de India ce m-a reapucat. Ascult Ravi Shankar – Chants, miros beţisoare parfumate a lemn de santal şi beau ceaiuri cu mirodenii.
Flori îmi dă spaţiu. Stă în camera alăturată şi are activităţi banale: se uită la TV, bea bere sau se joacă pe tabletă.
Sunt fascinată şi citesc unele fraze de două ori ca şi cum aş vrea să mă asigur că vor rămâne în mine pentru totdeauna. Încep să mă transpun în lumea aia misterioasă, mirositoare, colorată, gălăgioasă, condimentată, mizerabilă, neînţeleasă, amestecată şi separată, dură şi romantică, simplă şi profundă şi … mă blochează câte-o frază.
Strig întrebări după întrebări prin uşile deschise despre: sunniţi şi şiiţi, lupte fratricide, Ramadan, islamism, mahomedani, Pakistan, hinduşi, bengalezi .. şi la toate întrebările mele, Flori ecouează cu un răspuns.
Îmi apare în minte primul nostru drum lung, mergeam la Cluj şi-mi amintesc cum m-a uimit atunci cu informaţii despre … orice. Despre lemne şi hale, despre calculatoare şi maşini, despre oraşe, despre industrii, despre economia unor ţări despre care de-abia auzisem, despre procesul de fabricare a ce vreţi voi.
Ascultam Bosquito pentru că era singura casetă din maşină şi când am ajuns acasă am luat prima carte de geogra pe care o găsisem, dorindu-mi să ştiu mai multe.
Îmi vin în minte toate testele de cultură generală la care soţul meu câştigă detaşat, dăţile când intram în dormitor să-i sting TV-ul înmărmurit pe canale de ştiinţă.
Îmi amintesc cum în Germania, Austria şi Italia ne-am descurcat cu limba învăţată de el din auzite.
Îl priveam de multe ori cu indulgenţă dar superior, pentru că mi se părea naiv şi o secundă mai târziu mă şoca prin profunzimea afirmaţiei lui.
Eu sunt egoistă, alintată şi centrată pe universul meu. Sunt pasională şi impulsivă ceea ce mă determină să adopt cu entuziasm o idee dar mă plictisesc la fel de repede şi o abandonez. Am centrul meu strâmt pe care-l controlez bine.
Florin nu e o întamplare sau o obişnuinţă. Deşi poate părea că eu sunt “şefa”, că e naiv, el e de fapt cel care ţine frâiele: ştie exact când să mă lase şi când să mă ia, când să cedeze şi când să se impună, când să mă alinte şi când să mă „certe”, când să-mi lase spaţiul fără de care nu pot respira şi când să spună “hai”.
Am primit de câteva ori în viaţă întrebarea “De ce te-ai măritat cu Florin?”. Uneori nu voiam să răspund, alteori zâmbeam simţindu-mă obosită la ideea oferirii unui răspuns. Aşa că răspund acum: cu siguranţă am o grămadă de defecte, unele care mă amuză, altele care mă enervează şi pe care nu vreau să le recunosc. Dar pot spune cu certitudine că, deşi s-ar putea să par, nu sunt superficială şi cu siguranţă îs fată deşteaptă. Florin e omul pe care nimeni nu poate spune că-l cunoaşte cu adevărat. E singurul care mi-a acceptat nevoia de libertate şi în acelaşi timp e singurul care m-a făcut dependentă de el, e singurul care-mi oferă protecţie atunci când eu strig în gura mare că sunt puternică, e cel care face mişto de defectele mele, e cel care ştie cum să se joace cu mine, e bărbatul care mă iubeşte cu o forţă care încă mă uimeşte, e primul pe care-l întreb când am nelămuriri, e cel care mă face să râd cel mai tare, e cel care încă mă surprinde, e ideea pe care nu am abandonat-o niciodată!
Totuşi, am întrebări fără răspuns în 11 ani de zile: Cum reuşeşte Florin, dincolo de imaginea superficială pe care mulţi o au despre el, să mă mire încă prin remarcabilitatea fiinţei lui? De unde are el atâtea informaţii despre lume când eu nu-l văd studiind? De ce de atâtea ori pare absent complet dintr-o situaţie ca mai apoi să rezume totul într-o frază?
Habar n-am!
Totuşi, am învăţat ceva despre soţul meu şi vă îndemn şi pe voi să faceţi la fel. Nu-l credeţi când staţi la un pahar de poveste cu el, într-o seară târzie şi vi se pare copilăros! Provocaţi-l să se descopere! O să aveţi de câştigat! Noi, toţi cei dragi lui, de multe ori, uităm asta!
Scris in 5 ianuarie 2014