Sunt singură cu Ania acasă. De vreo câteva ore bune ne jucăm prin curte: bălăceală în piscina gonflabilă, hrănit căţeluşii cu boabe pe care fetiţul le aruncă direct în ochii lor, ture cu motorul de la un capăt la altul, preparat ciorbă pentru căţeluşi din apă amestecată cu boabe, mâncat prânzul la măsuţa din grădină, făcut baie în lighean Patrulei căţeluşilor, udat grădina cu furtunul, hrănit găini cu porumb, grâu şi iarbă proaspăt culeasă, schimbat apa la căţei şi la găini de vreo câteva ori, dat pe leagăn, povestit cu vecinii peste gard, verificată rezistenţa la intemperii a cuştilor căţeilor, prins pisi şi ţinut strâns de gât în braţe vreo câteva minute, studiat furnici, păianjeni, albine, muşte, râme şi gândăcei, cules flori pentru mami, jucat ascunselea cu mami de mânuţă şi cu căţeii care ne găseau de fiecare dată, etc.
O ploicică este îndelung anunţată cu tunete şi nori ameninţători. Moment perfect pentru mami să declare ziua de joacă afară încheiată şi să înceapă pregătirea cinei înăuntru. La primii stropi timizi, intrăm în casă.
Vreme de două minute, lucrurile merg ca unse. Reuşesc să scot din frigider cele necesare unor clătite cu carne şi legume, timp în care păpădia dă o raită jucăriilor ei din casă şi decide că vrea din nou să iasă afară. Mă uit pe geamul dechis în căutarea unui argument care să mă ajute dar ploaia s-a oprit. Îi explic Aniei că am treabă şi nu pot ieşi acum afară, cu speranţa că fetiţul va refuza să plece fără partenerul ei de joacă preferat. Rămân însă singură cu speranţa în timp ce păpădia se năpusteşte pe uşă afară.
Mă încearcă nişte sentimente amestecate: mă simt pe de-o parte părinte denaturat că la 3 ani îmi las copilul singur în curte, sunt extrem de mândră de ea că îşi asumă această independenţă, sunt îngrijorată niţeluş din pricina drobului de sare care ar putea cădea, sunt fericită că mi se opune şi îşi delimitează identitatea, mă întreb dacă nu ar fi un moment prielnic să stabilesc nişte limite.
Las totuşi lucrurile să curgă şi, în timp ce fac aluatul de clătite şi tai legumele, stau cu urechile ciulite şi mai arunc câte o privire pe geam. Ania, doar într-un chiloţel şi desculţă, ba îmi face veselă cu mânuţa din cuşca căţeilor, ba scutură copăceii de .. frunze verzi, ba se plimbă alene mirosind cerul, ba se caţără ambiţioasă pe burlanul casei.
Ploaia îmi vine din nou în ajutor, de data acesta, ceva mai hotărâtă. Negocierile mele prin geamul deschis cu fetiţul (care crede, ca şi mine, că ploaia, mai ales cea de vară, e doar apă, în niciun caz acid de care să ne ferim), eşuează. Observ o urmă de mârâială în glasul puicii mele, un semn al zilei îndelungate pe care am avut-o deja şi decid că e cazul să mă impun.
Ies afară, o iau ferm dar cu blândeţe în braţe, şi, în lacrimi de păpădie, intrăm amândouă în casă. Plânge când mai tare, când mai încet pe umărul meu, în timp ce eu o pup uşurel pe cap şi pe obrăjor, dar rămân fidelă deciziei mele.
La un moment dat, observă cele trei clătite gata făcute şi mă anunţă că ea este cea care le va umple cu compoziţie. Îi aşez totul la îndemână şi o privesc cu drag. Se întoarce spre mine şi, cu o lacrimă încă curgândă dar zâmbind, mă informează:
-Gata tlistă Ania, mami! Veselă acuma Ania!
După ce e gata cina, îi propun fetiţului să facă singură o baie cu spumă. E entuziasmată de idee! Aşez o tonă de prosoape pe jos în camera ei, îi mut văniţa cocoţată din baie pe prosoapele proaspăt aşternute, potrivesc apa cu spuma şi las fetiţul să se desfăşoare în timp ce spăl vasele din bucătărie.
Între timp, după trei stropi mai furioşi, ploaia s-a oprit. Verific ce face păpădia printre chicoteli vesele. Prosoapele nu au fost de mare ajutor în combaterea bălţii ce tronează acum în mijlocul camerei. Mda, până la urmă, se pare că a plouat mai tare la noi în casă decât afară!
Sursa foto: www.godvine.com
