Ania are în curte câteva spaţii destinate jocului: un loc îngrădit, acoperit şi mochetat, cu o căsuţă, un leagăn, un atelier de tâmplărie, o masă cu scaune, un castel, maşini, motoare, cărucioare de păpuşi, triciclete, mingi şi multe cutii cu jucării; o grădină cu iarbă, doi meri, un cireş şi două corturi cu mingi legate printr-un tunel, un tobogan, un măgar roz şi o minge mare pe care poate sări, o masă cu scaune şi alte cutii cu jucării; un balansoar mare pe care se poate întinde şi admira cerul; o măsuţă cu scaun din lemn, pe roţi, unde poate desena şi în jurul căreia se învârt căţeluşii în voie; un spaţiu generos unde montăm piscina ei cu găletuşe umplute cu apă, mori de nisip, roabe, stropitori şi ustensile de grădinărit.  

Toată vara curtea ne-a fost prietenă. Am exploatat-o şi am explorat-o cât era ziua de lungă. În ultima perioadă însă Ania a cam început să se plictisească de toate jucăriile ei şi-mi solicită tot mai des interacţiunea în jocurile ei.

Masha ne-a însoţit în toate aceste demersuri. E un câine de vânătoare (teckel), care, deşi încă puiuţ, îşi ascultă instinctele şi se refugiază adesea în grădina de legume a lui Dorin, ba ca să mai sape o groapă, ba, fiind învecinată cu ţarcul găinilor, să mai latre la acestea şi să le urmărească prin gardul de sârmă.

Aniei îi place grădina lui Dorin unde merge des cu el să-l ajute la cules recolta sau să-l privească atentă în timp ce grădinăreşte.

În această dimineaţă, am mers amândouă în căutarea Mashei şi am descoperit că lotul unde fusese plantată fasolea era acum dezgolit şi liber, aşa că am început să-l cercetăm. Am săpat după pietricele colorate şi când găseam câte una cu puteri de cretă scriam pe puţinul asfalt dintre straturi ba numele păpădiei şi al meu, ba desenam figuri geometrice, ba inimioare, floricele şi căţeluşi. Am găsit chiar şi o bucată de cărbune rătăcit de la grătarul care veghează falnic grădina şi care ne-a oferit o vizibilitate mult mai mare.

Impulsionată de acest nou spaţiu insuficient exploatat de noi, în câteva minute şi câteva zeci de ture am mutat aici toate jucăriile care ne-ar fi putut fi folositoare: găletuşe, stropitori, greble, lopăţele, sape, mori de nisip, site, forme de nisip, roabe, oale, farfurii, tacâmuri, păpuşi, ba chiar şi două scăunele să avem unde ne odihni. Am adus apă în găletuşe şi ne-am apucat de treabă. Am săpat gropi, am cernut pământ pe care l-am cărat cu roaba, am făcut o tocăniţă din apă, pământ şi frunze şi pe care i l-am oferit cu drag păpuşii, am urmărit cum se scurge pământul prin moară, am greblat o avere de pietre, am umplut o groapă mare cu apă din stropitori şi am urmărit cum pământul o bea însetat, am făcut forme de pământ.

Masha s-a implicat şi ea activ săpând gropi cot la cot cu noi, furându-ne jucăriile şi târându-le după ea prin toată grădina sau gustând din tocăniţa de noroi.

Ania a fost atât de fascinată încât eu m-am putut retrage liniştită pe un scaun, lângă ea şi după două săptămâni am avut în sfârşit timp să răsfoiesc cartea cu reţete pentru copii pe care mi-o cumpărasem.

Au trecut două ore într-o clipită, când, enervată de Masha care o trăgea vânjos de pantalon, Ania a aruncat o lopăţică de pământ pe ea. Surprinsă de gest, patrupeda s-a oprit brusc şi a început să se scuture energic. Un râs zglobiu de păpădie şi-a făcut imediat apariţia. Şi aşa a început o nouă etapă în grădina de legume: ploaia cu pământ. Ania săpa o porţie generoasă de pământ în lopăţică pe care o arunca fericită spre cer, închizând ochişorii şi râzând din suflet. A ţinut-o aşa minute în şir, până când nu a mai rămas loc sau hăinuţă neatinsă de pământ. Masha lătra fericită fugind într-o cursă nebună printre straturi.

Cu zâmbetul pe buze, m-am întors la reţeta mea de chec cu carne de viţel când mă trezesc cu câţiva stropi generoşi de pământ în faţă. M-am aplecat spre Ania şi i-am explicat că e minunat să ne amuzăm dar trebuie să o facem fără să-i deranjăm pe ceilalţi şi că nu mi-a plăcut să simt pământul pe faţă. A înţeles. Nu am mai primit pământ în faţă. Doar în cap, papuci şi haine.

Mi-am mutat scaunul în alt loc şi atunci am înţeles că ţinta nu eram eu ci roşiile din spatele meu, sprijinite în pari şi îngreunate de recoltă. E foarte uşor să interpretezi greşit un gest inocent care are alt scop decât cel care pare la prima vedere.

Obosite şi alungate de soarele arzător al prânzului ne-am refugiat în casă. Am scuturat pământul de pe noi care reuşise să se strecoare şi în cele mai ascunse locuri, ne-am spălat şi am schimbat hainele.

Mi-am amintit atunci ce gust minunat are pământul care se ascunde în păr, gust de veselie, de fericire, de copilărie, de libertate, de iubire. Deşi atât de aproape de el, mi-era dor să simt pământul ca un copil. Să-l privesc fără prejudecăţi, ca pe un miracol, cu ochii mari de uimire veselă şi cu sufletul deschis. Ca în majoritatea cazurilor, Ania mi l-a readus în viaţă.

Toată vara aceasta, păpădia m-a învăţat cât de norocoşi suntem. La o deschizătură de uşă avem o comoară de natură, cea mai fascinantă jucărie din lume, pentru care atât de mulţi oameni călătoresc zeci sau sute de kilometri şi plătesc bani grei doar ca să poată arunca o privire fugară şi să-şi umple pieptul cu aerul libertăţii şi frumuseţii supreme!

Sursa foto: https://ro.pinterest.com

 

 

Ploaia de pământ şi comoara noastră dragă
Tagged on:                                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published.