Oricât de mediatizate ar fi informațiile despre tantrumul puiului tău, când te trezești în fața unuia, tot ajungi să te simți complet tâmpă și lipsită de soluții. Se pare că subiectul este departe de a fi epuizat așa că încerc să exemplific puțin experiențele noastre în acest domeniu.
Cauzele tantrumurilor păpădiei sunt destul de ușor identificabile: oboseală, foame, lipsa conexiunii cu mine sau un program prea încărcat al lui tati. Spectacolul începe cam așa: fetițului nu îi este permis să verse berea lui tati pe covor, să bage în gură un ac de siguranță găsit rătăcind prin curte, să iasă afară îmbrăcată doar în hanorac și un papuc pus invers, într-o furtună torențială cu tunete, fulgere și grindină.
Plânsul este sfâșietor asezonat pe alocuri cu țipete ascuțite menite să sublinieze gravitatea situației pe care o trăiește păpădia și cu unele descărcări fizice de genul trasului de perdeaua ce acoperă geamul sau de răsturnatul anumitor obiecte ce au neșansa să se afle în proximitatea ei.
Mami inspiră adânc și încearcă să se pregătească de furtuna păpădiei ce tocmai s-a stârnit, eliminând orice urmă de neliniște ar putea simți, cu fraze încurajatoare rostite mental: îi va face bine o porție bună de plâns, încă o lecție despre toleranța la frustrare, asta ne va uni și mai mult.
Mă așez pe covor (uneori chiar lângă ea, alteori, dacă nu îmi este acceptată prezența, în apropierea ei, lăsându-i spațiul pe care-l cere dar având grijă să mă vadă în permanență) și încep să îi vorbesc blând:
-Probabil că te enervează foarte tare că nu poți întotdeauna să faci ce vrei, mai ales acum că ai descoperit acest obiect interesant pe care ai vrea să-l cercetezi. Nu te las să-l bagi în guriță pentru că e periculos dar înțeleg că ți-e tare greu. În plus, cred că ești și cam obosită acum, după toate aventurile de astăzi.
Ania pare că nu aude nimic din tot ce-i spun și începe să urle și mai tare. Pentru o secundă rămâne chiar fără aer, moment în care toate panicile mele dau buzna înăuntrul meu. Găsește însă imediat puterea de a lăsa tantrumul să curgă mai departe.
Îi ofer apropierea fizică.
-Vrei să plângi puțin în brațe la mami?
Uneori acceptă imediat, alteori mă respinge, mai plânge puțin și-mi cere în ritmul ei să o iau în brațe, întinzând mânuțele spre gâtul meu. O mângâi ușurel pe spate și o pup pe obrăjor.
Sfârșitul unui tantrum vine la fel de brusc precum începutul. Își suflă nasul în aer și apoi îmi arată râzând printre lacrimi până unde au ajuns mucii ei întinși, concluzionând înțelept:
-Gata tlistă Ania! Veselă Ania acuma!
Aceasta este situația ideală. Uneori însă sunt și eu obosită sau cu mai puțină răbdare rămasă și atunci fac greșeala să o tratez ca pe un adult, raționalizând. Fie îi deschid ușa ca să îi arât cât de tare plouă afară și atunci voi afla că în acele momente fetițului chiar nu îi pasă de nimic, alergând spre ploaie doar în hanorac și-un papuc pus invers, fie cedez (dacă nu este caz de pericol) și-i mai ofer un minut-două din ceea ce dorește. Extrem de mare greșeală pentru că, de fiecare dată, tot ce obțin este o amânare și o prelungire a tatrumului care are mare nevoie să fie eliberat. Și în câteva minute o luăm de la capăt.
Tantrumurile nu sunt deloc drăguțe, nici pentru păpădie, nici pentru mine, nici pentru cei din jur. Dar sunt o lecție importantă pentru toți. Ca să poți râde vesel, uneori trebuie înainte să plângi sănătos. Nu poți vorbi despre iubire necondiționată dacă atunci când copilul este la pământ, furios, se simte urât și nu înțelege deloc ce i se întâmplă, nu îi oferi toată liniștea ta, nu îl asiguri că indiferent de ce va simți în această viață, tu îl vei iubi mereu. La bine și la greu nu sunt doar vorbe în vânt, nu-i așa?!
Sursa foto: www.parents.com
