Nu mi-a plăcut deloc de el când l-am văzut prima dată. Era vara lui 2010, avea 1 an și 3 luni, o moacă agresivă şi inexpresivă, mi se părea mie atunci. Un cane corso masiv, cu muşchii bine definiţi şi cu nume italian: Enzo. Urechile şi coada îi erau tăiate, ceea ce eu consider că e o cruzime inutilă. Ochii îi sunt verde deschis. Privea fix şi, la prima vedere, cu intenţii neprietenoase. Stătea pe bancheta din spate a maşinii stăpânului lui şi refuza să coboare. Blana lui gri lucioasă mi-a plăcut însă întotdeauna.
S-a născut în familia unui prieten şi trebuia să fie al meu de mic dar un şir de întâmplări l-au făcut să fie al altcuiva. Destinul însă mi l-a adus înapoi. Nu-l mai voiam. O aveam deja pe Tasha (rottweiler) şi pe Bruno (ciobănesc german, câinele familiei din anul 1999). Ştiam că nu s-ar fi înţeles cu Bruno, ambii masculi, ambii teritoriali. Trebuia să îl ţin puţin acasă până termina Florin treaba şi apoi să-l ducem la Şoimuş, să stea singur la cabană.
Stăpânul lui îşi dorea un câine agresiv şi se pare că Enzo era prea pacifist pentru gusturile lui aşa că a decis să ni-l dea nouă. Cred că au existat agresiuni menite să întărească mai mult caractere dar care au reuşit să insufle doar neîncredere şi teamă. Partea frumoasă e că Enzo a avut mult spaţiu în care să alerge şi pe care să-l cerceteze cu atenţie.
Am închis căţeii ca să evităm un scandal şi l-am poftit în curte. A refuzat. L-a scos stăpânul lui cu forţa din maşină. S-a refugiat imediat în cuşca celor doi căţei. Mai aveam însă drum de făcut. Trebuia să traversăm curtea până la un ţarc unde să rămână închis până după-masa, pentru că nu aveam de gând să-mi ţin căţeii mei închişi în garaj atâta timp. Enzo însă a rămas surd la orice chemare.
I-am adus din casă o bucată de ciolan din ciorba de fasole pe care o aveam în frigider şi i l-am oferit cu gândul că va ieşi din cuşcă. Nici măcar nu s-a uitat la el. Atunci mi-am dat seama că something is seriously wrong with him. Căţeii mei nu ar fi refuzat niciodată o asemenea ofertă.
Aşa că am început să-i vorbesc. Calm, frumos, cu drag. I-am povestit despre curtea noastră şi despre căţeii care locuiesc acolo. Am reuşit să-l conving să iasă din cuşcă şi a intrat după noi în ţarc. Băieţii au legat cu zeci de sârme poarta ţarcului (aveam de-a face cu un câine puternic), au eliberat căţeii şi au plecat. Eu mi-am continuat treaba prin casă.
Prin geamul deschis, aud la un moment dat zgomote ciudate de metale lovite. Ies exact la fix ca să-l văd pe Enzo eliberat care se îndrepta vertiginos spre ceilalţi doi căţei. Am înlemnit imaginându-mi o încăierare cu multe răni. Am blocat la timp calea nou venitului cu portiţa de la pridvorul casei şi i-am tras instantaneu în casă pe Tasha şi pe Bruno. Şi uite aşa am ajuns toţi trei refugiaţi în casă, feriţi de Enzo care momentan, patrona liber curtea. L-am sunat pe Florin să vină mai repede să ne elibereze.
Habar nu aveam însă cum reuşise Enzo să iasă din ţarc. Aşa că trebuia să aflu.
Eu am o capacitate ciudată. Reuşesc să văd zâmbete pe faţa oricărui căţel. Enzo însă nu îmi zâmbea. Aşa că mi-era teamă de el.
Am ieşit în pridvor aşteptându-mă să găsesc curtea răvăşită şi un căţel furios. Enzo însă stătea lângă uşa pridvorului şi scâncea. După cum aveam să aflu şi în viitor, detesta să fie lăsat singur.
L-am mângâiat pe cap şi nu mi-a smuls mâna din umăr, cum mi-am imaginat că va face, în schimb a început să respire sacadat, cu limba scoasă de-un cot, cercetând cu privirea împrejurimile. Am început din nou să-i vorbesc blând.
Încurajată de atitudinea lui docilă, am ieşit în curte şi, urmată îndeaproape de lătrător, am mers până la ţarc să văd cum funcţionase planul lui Enzo de evadare. Poarta securizată cu sârmă era neatinsă. Atunci am aflat de abilitatea specială pe care o are căţelul meu iubit: sare garduri chiar şi de doi metri cu agilitatea unei pisici. Am râs tare de eforturile băieţilor de a lega poarta cu sârmă când, de fapt, trebuiau să pună un acoperiş ţarcului.
Între timp a sosit Florin însoţit de un prieten cu o dubă. Urma să-l ducem pe Enzo la un depozit unde să-l lăsăm până ne decidem ce facem cu el, întrucât gardurile de la Şoimuş nu mai păreau sigure.
Cred că vreo jumătate de oră s-au chinuit băieţii să-l bage pe Enzo în dubă. Le era teamă unora de ceilalţi. Încercau să-l ridice pe căţel spre dubă însă acesta se zvârcolea sălbatic. Situaţia părea fără ieşire.
Atunci mi-a venit mie o idee. Am deschis uşa din spate a maşinii mamei mele care se afla în curte şi am intrat în ea. L-am chemat pe Enzo lângă mine şi într-o clipă s-a suit pe banchetă, aproape de mine. Atunci mi-a declarat căţelul meu iubire eternă şi atunci m-am îndrăgostit eu iremediabil de el.
L-am dus la depozit. Enzo nu se dezlipea de mine. Mi-a fost greu să-l las acolo dar nu aveam altă soluţie. A doua zi era vineri şi am decis că vom merge la cabană doar cu Enzo, să ne cunoaştem mai bine.
Totul a fost perfect. Enzo era fericit şi lipit total de mine. Noaptea l-am lăsat în curte, cu promisiunea că ne vom vedea dimineaţă. A plâns până pe la 5 apoi nu l-am mai auzit. Când ne-am trezit, dispăruse. Ştiu că-l aveam doar de o zi dar eram distrusă. Sărise două rânduri de garduri. L-am căutat în toată valea întreaga zi. Ne-am cunoscut astfel toţi vecinii pe care-i întrebam de el. Mergeam cu maşina încet, cu geamurile deschise şi-l chemam la noi. Spre seară, gura îmi obosise și mi-era deja imposibil să mai fac „cs, cs, cs”. Am intrat în cabană şi am lăsat toate becurile aprinse, poarta şi uşa larg deschise. Jucam remmy şi ne plângeam amarul. Ştiam că îi este frică de oameni şi bănuiam că fugise dincolo de râu, în pădure. Din când în când, mai ieşeam afară şi-l chemam. Nimic. Odată cu întunericul, se stingeau şi speranţele noastre că-l vom revedea. Pe la 11 am zis că mai ies o singură dată să-l strig şi apoi închidem uşile. Miracolul s-a produs. Căţelul meu iubit a apărut vesel de după colţ. Era ud tot, ceea ce însemna că avusesem dreptate şi că-şi petrecuse ziua în pădure. În seara aceea l-am văzut prima oară pe Enzo zâmbind.
A dormit în garaj şi când am ajuns la Deva, l-am adus în casă cu noi.
Îl scoteam afară dimineaţa şi seara, când băgam căţeii în garaj. Era literalmente, lipit de mine. Dacă mă mutam doi paşi mai la stânga, se ridica de jos şi venea lângă mine. Nu stătea într-o încăpere fără mine. Când mergeam la baie, mă aştepta în faţa uşii. Îi era foarte frică de oameni, în special de bărbaţi cu voce groasă. Se ascundea în spatele meu când lumea se apropia de el. Chiar şi pe tata, care e mama căţeilor, l-a acceptat cu greu. Când îi dădeam să mănânce, trebuia să stau lângă el, altfel nu mânca. Dacă îi dădeam o bucată de carne o mirosea 5 minute înainte să o mănânce.
Vara a trecut şi eu trebuia să mă întorc la serviciu. Deşi lucram doar 4 ore (eram la Inspectorat pe vremea aceea) pentru Enzo părea o eternitate. Rămas singur acasă, ne-a ros toate geamurile, uşile, mobila şi scaunele din casă. Nu l-am certat niciodată pentru că îi înţelegeam durerea.
Bruno s-a stins la un moment dat. Era bătrân și viața lui nu mai era frumoasă. De-abia își mai târa picioarele din spate. De-atunci, Enzo a devenit stăpânul curții. Le domina pe toate celelalte animale, fugea de oameni și mă iubea pe mine nespus.
Îi era foarte teamă de Mihnea, care atunci era cam micuț și gălăgios tare. Când venea Mihnea în vizită, Enzo fugea în casă la mine sau se ascundea în fundul cuștii. Exact cum face și la zgomote puternice de tunete sau artificii.
De două ori a intrat noaptea speriat în casă, când nu era furtună sau sărbătoare în oraş. O dată era un incendiu în apropiere şi altă dată nu mai zâmbea. Era vizibil că se simte rău aşa că la 2 noaptea am plecat cu el la clinica veterinară. Nu a fost nimic grav. Mâncase nişte brânzică şi se pare că se cam balonase. Da, noi suntem nebunii care noaptea la 2 umblau cu căţelul la doctor pentru că nu reuşise să facă singur pârţ!
Vara, în concediu, stăteam la Șoimuș cu Enzo și Tasha (pe care o accepta, fiind femelă). Marele meu blând mirosea floricele, exact ca tăurașul Ferdinand. Îl priveam cu drag și mă minunam cum ar fi putut cineva să se gândească să-l facă un câine de lupte când sufletul lui e atât de flower-power, make love not war! Probabil nu l-au cunoscut suficient.
Îi făcusem un țarc cu un gard înalt de doi metri pentru când veneau musafiri cărora le era teamă de el, prin statura pe care o prezenta. Dacă eu plecam din curte, îl sărea într-o clipă.
Când am fost ”forțată” să plec în concediu la Sinaia, am plâns jumătate de drum. Enzo rămăsese cu Tasha în țarcul de la Șoimuș. Mi-era teamă că va fugi iar să mă caute și-l voi pierde. Anxietatea mi-a sporit când s-a dus un vecin să vadă de el, la insistențele lui Florin, și a văzut-o doar pe Tasha. Alarmat de noi, s-a dus și socrul meu să-l caute. L-a găsit vârât în fundul cuștii, unde m-a așteptat până m-am întors. Nu cred că mi-am dorit vreodată mai mult să ajung odată acasă.
Atunci mi-am dat seama că e momentul să am un copil. Îmi arătase Enzo cu iubirea lui, că a sosit timpul.
Tot la Șoimuș, Tasha și Enzo au devenit părinții lui Lulu.
Când am fost plecată o după-masă întreagă de lângă el, reîntoarsă într-un final la Șoimuș, Enzo s-a așezat în fața mea și a început să-și cânte dorul pe care mi-l dusese, într-o serenadă nemaiîntâlnit de drăgălașă. Îmi povestea, mă certa și îmi cânta în același timp. Nu l-am mai auzit niciodată de-atunci să-mi cânte atât de frumos. Păstrez și acum fimarea cu el din acea seară:
Tasha a fost întotdeauna preferata musafirilor. Era afectuoasă și băgăcioasă. Ți se suia în suflet. Enzo era mai mereu distant, tot timpul doar în preajma mea. Rareori stătea la mângâiat și doar la anumite persoane. El avea o singură persoană de iubit și restul nu conta. Florin spune și acum că nu a văzut niciodată un câine să iubească mai mult un om. Nici eu n-am mai iubit așa de tare niciun alt cățeluș din viața mea.
Tasha a murit a doua zi după ce Ania a împlinit un an. Acum îi mai avem pe Enzo și pe Lulu, și bineînțeles, pe noua membră a familiei, Masha.
Acum Enzo e bine. E un căţel adaptat. Nu mai tresare la orice sunet, se simte în siguranţă cu noi. În continuare evită musafirii dar nu se mai teme de ei. E vesel, jucăuş şi zâmbeşte foarte des.
După ce s-a născut Ania, am început să petrec tot mai puțin timp cu Enzo și mereu în compania păpădiei. Cu toate acestea, Enzo mă iubește în continuare la fel. Se așează tot timpul lângă mine prin curte și mă urmează oriunde m-aș duce. Se duce cuminte în țarcul dintre case dimineața când vreau curtea doar pentru Ania. Acum nu mai sare garduri pentru că sufletul lui a ajuns acasă.
Lulu și Masha il idolatrizează. Atracția lui Enzo se pare că e ca un magnet. Îi caută mereu prezența și-l pupă încontinuu. El se lasă adulat o vreme, dar apoi se enervează de insistențele lor și mârâie la ele. Fetele se pun la pământ cu burta în sus, într-o poziție submisivă care-i recunoaște autoritatea în fața lor.
Păpădia îl iubește nespus. E preferatul ei dintre toți. Îl mângâie afectuos, îl studiază și-l imită la perfecție. Se cuibărește lângă el, îl călărește, îl acoperă cu pătura la 32 de grade C, îl împodobește cu fundițe și agrafe roz. Enzo nici nu clipește. Stă demn cu podoabele în blană și nu se mișcă de teamă să nu-i cadă de pe el. Îi acceptă orice păpădiei și știu, din felul cum mă privește, că o face pentru mine.
Când păpădia se apropie de el, își lasă capul mare în jos. Ea-l mângâie și el o miroase pe picioruș. Iubesc imaginea asta, de câte ori o văd pe zi: marele blând și micuța păpădie veselă, iubirile mele nemărginite, amândoi într-o fotografie care-mi va rămâne mereu în suflet.
Enzo nu și-a pierdut niciodată răbdarea, nici cu păpădia, nici cu mine. E ca un bătrânel trecut prin viață care-și lasă nepoții să se bucure de el.
În toți anii care au trecut am învățat să-i citesc lui Enzo pe chip bucuria, teama, fericirea, veselia de a trăi, nostalgia, dorul. Știu că la început i-a fost greu să mă lase să-i intru în suflet dar și-a pus toate speranțele în mine și nu l-am dezamăgit.
Enzo e un cățeluș cum nu va mai fi altul vreodată. Și-a pus amprenta asupra mea și-l voi iubi mereu. Din iubirea cu care îl privește, din dorul pe care i-l duce când suntem plecați, din duioșia cu care îl strigă ”Eno” după ea prin curte, știu că marele blând i-a deschis inima păpădiei spre o dragoste care îi va îmbogăți universul cu emoții și trăiri minunate, o dragoste care nu o va părăsi niciodată și care o va ajuta să vadă viața în culori calde și generoase: dragostea pentru cățeluși! Ce cadou mai frumos putea să-i facă marele meu blând, puiului meu iubit?
