Despre cât de tare este Ania îndrăgostită de căţeluşi, am tot vorbit. Le caută mereu prezenţa, îi mângâie pe cap, face aport cu ei, îi perie cum a văzut că mai face tati, îi imită în cele mai mici detalii: cum respiră sacadat, cum stau cu limba scoasă de-un cot, cum se gudură şi ling mâna care îi hrăneşte, cum latră sau cum se joacă între ei.
Chiar şi atunci când doar se odihnesc leneşi la umbră, nu scapă de ochişorii curioşi ai păpădiei: se întinde pe asfalt alături de ei şi-şi aşează mânuţele în exact aceeaşi poziţie în care se găsesc şi lăbuţele de căţeluşi, aruncând peste umăr oricâte priviri sunt necesare, atentă la fiecare detaliu şi ajustând poziţia până când nimeni nu ar mai putea decide care-i pui şi care-i câine.
Este mereu preocupată să le ofere mâncare, să aibă apă proaspătă şi cuşca să fie mereu suficient de încăpătoare pentru toţi trei.
Când sunt temporar despărţiţi, Ania duce dragostea pentru ei dincolo de pereţii unei căsuţe de păpădii, jucându-se cu mami De-a cuţi, preferând desenele sau jocurile care îi au în rol principal, căutându-i prin alte curţi în plimbările noastre pe străduţe liniştite ori jucându-se cu imitaţiile din pluş.
Principalii vinovaţi de iubirea Aniei, Lulu şi Enzo, sunt chemaţi Lulu şi Nunuc. De ce Nunuc de la Enzo nu ştiu, dar parcă e mai drăguţ aşa. Ceilalţi patrupezi mai sunt cunoscuţi şi drept canu sau cuţi.
Căţeluşii noştri sunt cuminţi şi înţelegători, se lasă trataţi după bunul plac al fetiţului, chiar dacă asta înseamnă uneori să accepte degeţele în ochişori, tras de coadă, de limbă ori de mustăţi, verificat dentiţia, fluturat urechiuşe sau transformat în căluţi şi călăriţi energic.
Uneori însă, aceştia mai uită de bune maniere şi latră zgomotos spre vreun vecin care trece pe lângă poarta noastră, luând-o pe nepregătite pe Ania, mai dau peste micuţul pui de om şi-o răstoarnă în goana lor spre o pisi necunoscută, mai strănută când sunt gâdilaţi în bot cu o frunză sau se mai scutură de praf împrăştiind în aer firicele rebele din blana lor. Atunci sunt atenţionaţi cu un:
-Marş, Lulu, nu vezi c-ai speriat-o pe Ania?
Sau cu:
-Heeeei, Enzo, ţine-ţi blana pe tine, te rog!
Ania nu a avut până acum jucării preferate, generoasă cum e ea, le-a acordat aceeaşi atenţie tuturor.
De vreo câteva zile însă avem un câştigător: un căţel husky de pluş, cu nişte foarte albaştri ochi, cam la jumătate din înălţimea puicii şi care ţine loc de căţeluşi atunci când aceştia nu sunt prin preajmă.
Primit cadou când era bebeluşă, ignorat până acum dar promovat direct la funcţia de preferat, căţeluşul ne însoţeşte acolo unde lătrătorii nu pot ajunge: la masă, la desene, la baie şi bineînţeles, la somn.
Este aranjat frumos sub plapumă, între mami şi Ania, mângâiat uşor pe cap şi i se spune dictatorial:
-Şşşşşş, cuţi nani!
Coastele lui mami sunt temporar protejate de căţeluşul folosit pe post de tampon între păpădie şi asuprită. Trimis să doarmă pe covor după ce somnicul poposeşte pe ochişorii păpădiei, este îmbrăţişat cu drag în fiecare dimineaţă.
Peste zi primeşte pupici, este decorat cu o frumoasă eşarfă de mătase primită cadou din China de la bunici şi tras de eleganta lesă prin toată casa, i se pun tot felul de jucării în gură cu care trebuie să facă aport, băgat cu botul în vasul cu apă pregătit de păpădie, plimbat cu căruciorul şi aşezat în faţa televizorului atunci când acesta decide să emită, în sfârşit, ceva interesant.
Abandonat total atunci când adevăraţii patrupezi intră în scenă, căţeluşul aşteaptă răbdător o nouă revedere.
Pentru prima dată, Ania a decis să îi ofere şi un nume jucăriei preferate, însufleţind-o puţin: căţeluşul Maş. Decizia a fost primită cu entuziasm de toţi membri familiei, încurajată, aplaudată şi respectată. Căţeluşul Maş este acum strigat pe o mulţime de voci.
Revelaţia a fost trăită de mami într-o seară, când, încurajându-l pe Maş să se dea din calea ei, s-a trezit, pentru prima dată, întrebându-se cu voce tare:
-Dar oare de ce îl cheamă Maş?
Tati, martor tăcut al întrebărilor existenţiale simţite de soţia lui, i-a răspuns sec:
-De la marş. Ne-a auzit spunându-le căţeilor marş, nu e voie şi a înţeles că e un alt nume atribuit căţeilor.
Mami s-a aşezat pe covor, şi privindu-l pe Maş într-o nouă lumină acum, a început să râdă în hohote.
Am luat decizia Aniei de a numi căţeluşul, firesc şi fără să o chestionez nicio secundă dar se pare că am uitat cât de magnific şi minunat funcţionează mintea unei păpădii vesele.
Poate vi se pare că „marş” are o conotaţie negativă. Nu şi pentru noi, acum. Ania l-a transformat într-un simbol al prieteniei, al iubirii şi al apartenenţei. Dovada stă sub ochii noştri: căţeluşul Maş, singurul suficient de demn pentru a fi onorat cu primul nume ales de păpădie.
