Unii sunt de părere că trei căţeluşi şi o pisicuţă sunt prea multe animale de avut. Dac-ar fi viaţa aşa simplă.
Uneori mă gândesc că Ania face în secret un curs de decodificat telefoanele mobile pentru că mereu mă uimeşte cu abilitatea ei de a naviga prin al meu.
Nu are multe şedinţe private doar ea cu telefonul dar când acestea se încheie eu mă trezesc într-o lume paralelă.
Spre exemplu, fără vreun avertisment, primesc apel de la un căţel dalmaţian cu pălărie roşie, un caracter animat ce-şi spune Marshall şi care pare că mă cunoaşte. Răspund cu teamă şi de-abia se aude un „alo” timid din gura mea. La celălalt capăt al apelului e o petrecere. Distracţie mare, multe voci, hohote de râs. Ca şi cum suntem vechi prieteni, începe să-mi povestească despre un anume Rocky ce detestă apa. Ascult cu atenţie, zâmbesc stingher, îmi fac curaj apoi şi întreb dacă o cunoaşte pe păpădie. Linişte totală. Nimeni nu mai spune nimic vreo câteva minute dar ştiu că mă ascultă pentru că refuză să închidă. Termin eu apelul puţin stresată să nu sune din nou. Aştept. Nimic. Mă relaxez. Exact atunci apare o pisicuţă birmaneză care se plimbă printre icoanele de pe telefon. Stau încordată şi nu fac niciun gest. Poate nu m-a văzut. Dispare în dreapta ecranului. Respir liniştită dar reapare imediat din stânga ecranului. Se uită fix în ochii mei şi apoi începe să-şi lingă o lăbuţă. Încerc să o îndepărtez uşor cu degetul dar nu răspunde comenzilor mele. Iese cu un mers pisicesc în josul telefonului şi două secunde mai târziu apare iar de sus într-o alunecare rapidă ce îmi zgârâie cu ghearele ecranul telefonului. Scap un ţipăt vlăguit. Dispare iar şi verific cu mâna ecranul. Nicio zgârietură. Hei, cum naiba a făcut asta?!
De nicăieri, lângă pisi apare şi un beagle ce trânteşte un pişu exact lângă icoana Facebook-ului. Cei doi se ignoră dar continuă să-mi bântuie telefonul. Decid că sunt inofensivi, că nu-i pot determina să plece şi alegem să ne ignorăm reciproc.
Cercetez seria de 500 de noi icoane instalate de fetiţ pe telefon şi încep să dezinstalez căţei care trebuie duşi la veterinar, pisicuţe dornice de un tratament cosmetic la salon, patrule care se întrec în achiziţionarea bănuţilor de aur, puzzle-uri cu animale, sute de rase diferite de căţei şi pisici. Din senin, dispare şi beagle-ul care se plimba nestingherit prin telefon. Pisicuţa rezistă. Cuibul ei e de negăsit pentru ochi profani.
Dintr-o dată, sună o pisică alb cu negru de pe un număr necunoscut. Stau cu ochii fixaţi pe poza ei şi refuz să răspund. Dacă stau nemişcată, poate dispare. Apare însă Ania care mă informează:
-Mami, sună ufonul!
Citeşte neliniştea din privirea mea şi decide să preia frâiele situaţiei. Îmi ia telefonul din mână şi răspunde. De la celălalt capăt se aud nişte mieunături disperate. Păpădia mea e calmă şi începe să o liniştească pe pisi pe limba ei. Pisi nu înţelege de vorbă bună aşa că fetiţul îi închide apelul în nas. Butonează câteva secunde la telefon şi mi-l predă zâmbind: gata!
Navighez stresată între pagini şi observ că a dispărut şi pisica insistentă.
Răsuflu uşurată. Am rămas doar cu animalele din curte, cele care ştiu cum să respecte spaţiul personal al omului şi nu apar ca nebunele prin telefonul personal. Pun telefonul pe masă dar mai arunc din când în când o privire să mă asigur că totul e în regulă. Merg să scot mâncarea fetiţului din frigider când aud din nou soneria telefonului. Mă uit pe ecran. Mă sună Moş Crăciun. Iau telefonul, îl duc în dormitor şi-l bag sub pernă. Închid uşa şi mă baricadez cu Ania în camera ei. Aici măcar ştiu că toţi căţeii şi pisicile sunt de pluş. Ei nu apar pe neaşteptate, ba din contră, dispar pe nevăzute şi nu mai auzi niciodată de ei până la următoarea curăţenie generală.
Sursa foto: http://www.organiclifestylemagazine.com
