Când merg la munte sau călătoresc undeva în natură eu vreau să ascult frunzele, râurile, vântul, păsările, ploaia. Muzica este, în cazul meu, pentru momente mondene. Uneori chiar şi când sunt acasă îmi pun sunete din natură la laptop şi mă imaginez ba într-o grădină tibetană, ba lângă o cascadă zgomotoasă, un ocean înspumat sau privind o ploaie dintr-o pădure tropicală.

Cabana de la munte este un duplex cu nişte prieteni dragi. Anul acesta de revelion, fiica acestora pe care o ştiu de când era un ghemotoc şi tot nu-mi vine să cred că acum este deja domnişoara studentă la medicină la Cluj, a venit cu nişte prieteni să petreacă la cabană. Deşi mă îndoiesc că au mers în vârful picioarelor, că au ascultat muzică în căşti şi că au comunicat prin limbajul mimico-gestual, nu i-am auzit chiar deloc. Fiecare şi-a văzut de revelionul lui, în ritmul propriu şi cu preferinţele lui. Chiar şi la miezul nopţii, spuneam că au mers puţin mai în vale să împrăştie explozia de lumini.

Oamenii însă sunt diverşi şi muntele nu are obiceiul să-şi selecteze musafirii. La două cabane mai în jos, nişte petrecăreţi închiriaseră locaţia de la un vecin. Din 30 de când am ajuns până în 2 târziu în noapte muzica a urlat aproape neîncetat: în principal manele, dar şi populară, pop şi house (or cum s-o chema gălăgia aceea). Şi nu cum v-aţi putea imagina, în interiorul cabanei ci afară în curte, în nişte boxe care să împrăştie sunetul în toată valea. M-am simţit forţată să înghit un revelion pe care nu-l cerusem, ca şi cum aş fi fost invitată forţat la el. Mă aşeptam din clipă în clipă să fiu servită cu nişte mici şi o pungă de seminţe sărate. De vreo două ori am avut tendinţa să întind mâna şi să pun nişte Cesaria Evora că doar eram şi eu participant activ acolo. M-am enervat foarte tare şi am început să mă întreb de ce? Pentru că am simţit-o ca pe o agresiune, ca pe o impunere a voinţei proprii, ca pe o nerespectare a spaţiului celuilalt, ca pe o dovadă enormă de egoism şi o lipsă totală de civilizaţie. M-am gândit să merg până la ei şi să le cer să domolească puţin zarva dar mi-am dat seama că m-aş lupta cu ani întregi de frustrări. Nu erau nişte adolescenţi revoltaţi ci oameni în toată firea. Nu poţi face terapie eficientă în două minute. Nu aveam de gând să mă încarc cu problemele lor. Din fericire, Ania nu a fost deranjată de acest atac pentru că ne-am mutat în camera de la stradă unde susurul râului ne cânta domol de somn. Ziua, hohotele de râs astupau gălăgia de afară iar când am dorit să ne conectăm cu natura, am plecat la plimbare, departe de “civilizaţie”.

Bineînţeles că la 5.30 dimineaţa, când Ania ne-a dat trezirea, puteam să pun şi eu nişte Rammstein în curte pentru că asta mă revigorează pe mine la acea oră, însă noi o pregătim pe păpădie pentru viaţa într-o societate în care aceste incidente nu sunt dorite, o societate civilizată după care tânjim atât, pe care o admirăm nespus când trecem graniţele dar pe care cumva, eşuăm frecvent să ne-o însuşim. Că o fi posibilă în vreo câţiva ani la noi în ţară sau că fetiţul o va căuta în zări mai îndepărtate, nu ştiu dar sunt sigură că nu vreau ca Ania să înveţe să tolereze o viaţă mediocră în care revelionul este una dintre puţinele ocazii să evadeze dintr-o viaţă patetică şi urâtă din tot sufletul, o viaţă în care muzica dată non-stop la maxim este singura care ne poate amuţi gândurile triste şi insistente

Nu sunt o ramolită. Înţeleg că muzica ascultată tare poate avea uneori efecte puternice asupra noastră, o mai ascult şi eu uneori fie singură în căşti, fie cu prietenii, fie chiar cu păpădia ţopăind amândouă haotic prin cameră. Dar mai ştiu şi de bun simţ, mai ştiu şi că nu toată lumea are aceleaşi preferinţe muzicale cu ale mele, că nu toată lumea are chef atunci de muzică tare. Înţeleg că poate fi un strigăt de ajutor spre ceilalţi, că poate însemna o nevoie acută de a le spune celorlalţi: Heeei, eu sunt aici, sunt valoros şi contez! Auziţi-mă!!!, că poate constitui o necesitate imensă de integrare şi înţelegere, că poate fi un urlet de revoltă sau o modalitate de a ne astupa durerile dezvăluite de solitudine, dar mai ştiu şi că nevoia mea acută acum este să cresc, cu sau fără ceilalţi lângă mine.

Unii ar putea spune: trăieşti în societate şi ar trebui să te adaptezi. Dar tocmai pentru că trăim în societate ar trebui să începem să ne gândim mult mai mult unii la ceilalţi. Cine ştie, poate aşa, vom simţi tot mai rar nevoia să auzim muzica dată la maxim în natură şi vom începe să ne ascultăm mai mult ce avem noi de spus!

Sursa foto: http://www.mercuryhearing.com

 

 

Muzica la maxim, rebeliune, adolescenţă sau durere?
Tagged on:                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published.