Noi, românii, trăim cu impresia că socializarea este foarte importantă în vieţile noastre. Şi este importantă. Nu poţi trăi izolat pentru că suntem fiinţe sociale. Ai nevoie de prieteni, ai nevoie de oameni cu care să rezonezi, oameni care să te valideze, cărora să te poţi destăinui, oameni de la care ai ce învăţa şi cărora să-ţi placă să le auzi poveştile. Însă noi, mai mult parcă decât ceilalţi, nu părem să avem filtre în ceea ce priveşte socializarea.
Psihologic vorbind este imposibil să găseşti conexiuni cu un cerc prea larg de oameni. Dacă acest lucru se întâmplă înseamnă că noi nu prea mai suntem noi, nu avem o identitate stabilă ci împrumutăm constant din caracteristicile celorlalţi cu care intrăm în contact. Multora ne lipseşte cu desăvârşire inteligenţa socială. Nu ne cunoaştem îndeajuns, nu ştim să spunem „nu”, ne e teribil de teamă să fim sinceri cu noi şi cu ceilalţi pentru că, mai mult ca de orice, ne e frică să fim respinşi, ne complacem încă în statutul de victime ale unui regim care a apus demult şi umblăm hai-hui prin lume, răniţi şi vulnerabili, în căutare de ceva care să ne distragă atenţia de la noi. Nici măcar nu conştientizăm acest lucru, nici măcar nu avem puterea să ne întrebăm dacă asta e cu adevărat ceea ce dorim să facem. Fugim de relaţii bolnave, de vieţi pustii, de singurătatea dureroasă, de neîmpliniri, de frustrări, de eşecuri, fugim către necunoscuţi care să ne accepte şi care să ne admire pentru că noi nu găsim singuri puterea să facem asta. Fugim cu toată forţa de noi, fugim să ne ascundem în lume, ca şi cum acolo s-ar găsi soluţia izbăvirii noastre, ca şi cum vieţile triste ale celorlalţi ca noi ar fi un simbol ar normalităţii.
Cea mai întâlnită formă de socializare la români este băutul prin baruri. Nu ne întâlnim să alergăm împreună, nu ieşim la un picnic în parc, nu participăm la cursuri de dezvoltare personală, de gătit, de olărit, nu facem cercuri literare, nu ne înscriem în asociaţii de voluntariat. Alcoolul este singurul care reuşeşte să ne facă să ne simţim mai bine, care ne aduce zâmbetul pe buze. Totul se întâmplă atât de repede încât nu conştientizăm că tot ce facem este să ne amorţim simţurile, să le anesteziem. Nu realizăm că intrăm voluntar şi constant într-o semi-comă care să ne ducă mai departe prin viaţă, ca şi cum scopul nostru ar fi să ajungem odată la final, nu să ne trăim vieţile. Nu ne pasă că alcoolul ne ascunde de sinele real pentru că, în fapt, asta e ceea ce căutăm. Nu concepem socializare fără să ne simţim ameţiţi pentru că asta ar însemna să stăm stingheri, tăcuţi, inadecvaţi, stângaci, într-un colţ. Nu degeaba se spune că barmanii sunt printre cei mai buni psihologi. La fel ca şi la terapie, oamenii merg în bar „să-şi înece amarul”, atunci când viaţa e prea greu de suportat.
În adolescenţă, această formă de socializare este acceptabilă. Eşti în căutarea identităţii, ai nevoie de oameni noi cu care să te identifici sau nu, înveţi să cunoşti viaţa. Dar când adolescenţa apune şi tu încă nu ai aflat cine eşti, nu ţi-ai găsit calea, nu eşti cine ţi-ai dori să fii, nu evoluezi, nu te dezvolţi ci rămâi prins etern în aceeaşi bulă de nesiguranţă şi revoltă, fără să realizezi că eşti la un pas de depresie, fără să realizezi că ai renunţat deja la viaţă şi acum aştepţi doar zilele să treacă, mereu aceleaşi, mereu goale de conţinut şi de esenţă, atunci e teribil de trist!
Ne vin prietenii în vizită şi apoi, în timp ce strângem masa comentăm cu partenerul despre defectele sau neîmplinire acestora. Participăm la mese festive şi ne scoatem hainele de firmă la defilare, afişând făţiş o viaţă pe care vrem ca ceilalţi să o vadă în noi. Nu stăm să ne gândim dacă socializarea aceasta ne ajută la ceva sau măcar dacă ne face plăcere. Trebuie să fim acolo, în lume, expuşi cu orice preţ. Uităm că în acest timp am putea citi o carte, viziona un film, învăţa o limbă străină, face o plimbare în parc, vizita un muzeu sau ne-am putea întâlni cu oameni dragi în faţa cărora avem curajul să ne dezgolim complet.
Ne socializăm copiii cu perseverenţă şi în orice condiţii, neţinând cont dacă vârsta acestora cere socializare, îi târâm la petreceri aniversare la care nu vor să participe doar pentru că tatăl aniversatului e şeful nostru, le cerem să se integreze în cercuri sociale chiar dacă apoi comentăm acid că Dorina are răutatea mă-sii în ea, că Titel are şmecheria lui ta-su, că sunt o cloacă mică, o reprezentare a societăţii în care trăim. Îi facem martori ai unor părinţi care îşi lovesc, neglijează şi abuzează copiii, care ignoră cu indiferență orice nedreptate depășește cercul strâmt al acestora, care promovează valori ca tupeul, agresivitatea, egoismul, îndârjirea. Îi aruncăm de timpuriu în vârtejul supravieţuirii unei societăţi care consumă cu asiduitate emisiuni ca Acces Direct sau aia cu Drăguşanca de la Kanal D şi apoi ne plângem că a dispărut bunătatea, empatia, iubirea din lumea noastră.
Mare parte din societatea actuală nu rezonează cu mine, cel puțin nu cu etapa în care mă găsesc acum. Alcoolul, violența, agresivitatea, stagnarea, invidia, comparația, incultura, prostia sunt lucruri pe care nu le accept sub nicio formă în viața mea. Îmi ajung studiile care denotă gradul de civilizație al poporului nostru, știrile macabre, emisiunile care îmi arată prin rating care sunt interesele românilor, interacțiunile prin care văd suflete tulburate. Eu vreau să cresc, să mă dezvolt, dar pentru asta trebuie să caut încăperea potrivită.
Unul dintre cele mai puternice instincte ale mele este cel matern. Chiar înainte să o am pe Ania simțeam mereu nevoia să alin, să oblojesc, să ocrotesc, să apăr, să ajut, să protejez. Dar păpădia a renăscut în mine acest instinct de o mie de ori mai puternic. Acum e timpul să mă dezvolt și să creez pentru fetiț o lume în care vreau să crească nealterat, un teren propice pentru evoluție. Acum e momentul să devin egoistă și selectivă. Acum, modul cum îmi trăiesc eu viața contează mai mult ca oricând.
Bineînțeles că vom trăi tot în această societate, indiferent cât de mult o plac eu sau nu. Dar asta nu înseamnă că e necesar să fim la fel ca să putem supraviețui. Asta nu înseamnă trebuie să las societatea să îmi sculpteze copilul după asemănarea ei. Și dacă influențe prea timpurii o pot schimba, le voi evita. Ania va primi instrumentele necesare să se adapteze, nu integreze, în această societate, atunci când va putea ști cum să le manevreze, atunci când vor fi absolut necesare.
Sunt încă o mulțime de oameni minunați în acestă țară sau dincolo de hotarele ei. Oameni care mă ajută să cresc, să învăț, care cultivă în mine binele și frumosul. Aceasta este încăperea în care vreau să rămân și în care vreau ca păpădia să crească. Și chiar dacă sunt mai puțini, am realizat că sunt suficienți pentru o socializare atât de necesară nouă. Pentru restul, timpul compromisurilor s-a terminat. Dar îi aștept cu drag să ajungă și ei singuri în încăperea noastră. E tare cald și bine aici!
Sursa foto: http://www.99stuffs.com
