Ania este mai nou fascinată să spargă ouă de găină în chiuveta ei micuţă de la bucătăria de jucărie. Le loveşte de marginea chiuvetei cum a văzut că facem noi. Încetişor, clipind des în anticiparea rezultatului. Coaja de ou rezistă. Mai încearcă o dată, tot încetişor. Nimic. Se enervează şi loveşte oul mai tare. În sfârşit, acesta cedează lăsând să cadă puţin albuş şi pe covor. Cu amândouă mânuţele, păpădia aruncă coaja de ou în spatele ei, neinteresată de locul unde va ateriza. Îşi plimbă fericită degetele prin conţinutul gelatinos. Ca un chirurg experimentat în toiul unei intervenţii, fără să se întoarcă spre mine, îmi cere cu o mânuţă ridicată: „inguliţa, mami”. Ca o asistentă pricepută, mă execut şi îi ofer o linguriţă cu care începe să învârtă oul aşa cum a văzut că facem noi pentru omletă. Odată treaba terminată mă priveşte pentru prima oară de când şi-a început treaba şi solicită un „ouă găina” nou spre sacrificiu. I-l ofer şi-l trece prin aceleaşi etape. De la al treilea ou cerut, încep să mă îngrijorez pentru rezerva din frigider şi-i explic păpădiei că restul ouălor le vom păstra pentru omletele pe care le mănâncă ea.
Îşi apleacă umerii în faţă, îşi cade colţurile guriţei, se încruntă a tristeţe, îşi lasă capul în jos şi-mi oferă un „cuje, mami” (scuze, mami). Este într-o perioadă când orice refuz va fi întâmpinat cu scuze, probabil pentru că ştie cât de drăgălaşă e atunci.
Mă uita la ea. E teribil de simpatică. Doar ochişorii care zâmbesc o dau de gol că supărarea nu e reală.
Îi zâmbesc dar nu mă las înduplecată. O îndemn să gătească cu cele două ouă din chiuvetă. Refuză. Cu pasul abătut se retrage în baie ca să-şi poată trăi supărarea în linişte.
Se aşează pe jos, cu faţa în mânuţe şi-ncepe să imite un plâns trist şi abătut. Îmi vine să râd de cât de drăguţă e. Dacă nu apar imediat după ea, mă va striga cu un glas subţirel, trist, delicat şi suav: maaaa-miiiii!!!
Un ochi neiniţiat ar putea spune că acest comportament este unul de manipulare cu scopul de a obţine ce îşi doreşte. Dar eu ştiu că păpădia vrea să se asigure că, chiar dacă a fost refuzată, este iubită la fel de tare de mămica ei. Vrea să ştie că mereu voi merge după ea, oriunde s-ar duce, că nu există şansa ca vreodată să plece şi eu să nu o mai caut.
Aşa că o caut neîncetat de câte ori este refuzată, sau se supără sau are nevoie de mine.
Când o găsesc, mă prinde cu amândouă mânuţele de după gât, mă pupă zgomotos pe obraz şi plânsul se transformă într-un râs vesel.
Da, fetiţul meu! O să alerg după tine până la capătul pământului şi înapoi! O să te caut sub fiecare pietricică, frunză sau fir de pământ şi n-o să-mi găsesc niciodată liniştea până nu vei şti că braţele mele sunt mereu aici pentru tine şi că iubirea mea nu are vreodată margini!
Sursa foto: https://www.parentingforbrain.com
