Soare de octombrie, nu dogoritor de vară ci blând și prietenos. Zi numai bună de ieșit cu Ania în parc. Luăm câteva straturi de haine la noi, apă, biscuiţi de casă și plecăm amândouă cu mașina.
Pe drum, păpădia îmi arată enutuziasmată cățeluși, pisicuțe, copii și mașini. Mă atenționează de câte ori trecem peste câte un limitator de viteză cu un ”mami, hop!” și-un râs colorat. Ok, recunosc, am luat și vreo două gropi care, din fericire, au fost integrate tot la categoria de ”mami, hop!”.
Ajungem în parc și Ania se duce direct spre leagăn de unde cercetează cu atenție participanții la joc. Într-un final se decide, coboară din leagăn și purcedem spre două adolescente care povesteau lângă căsuţa pentru pitici. Fetele râd, sunt exuberante, ascultă muzică pe telefon şi-şi fac planuri împreună. Ania se postează exact lângă ele și începe să le studieze. Eu mă plimb prin împrejurimi puțin la mai distanță și le observ și eu dar doar cu coada ochiului, pentru că, din nefericire, mi-am pierdut candoarea și sinceritatea copilăriei. Una dintre domnișoare îi zâmbește drăgălaș și îi face cu mâna. Ania se întoarce spre mine veselă și fericită de interacțiune, îi răspunde la zâmbet și flutură și ea mânuța spre domnișoara drăguță.
Cele două prietene se hotărăsc într-un final să plece spre casă. Ania le însoțește câțiva pași dar când acestea își iau rămas bun de la păpădie, fetiţul le spune pa-pa și se întoarce spre parc în căutare de noi cuceriri.
După ce încearcă şi cântarul şi raţa pe arcuri, porneşte hotărâtă spre groapa de nisip unde o fetiţă cu vreo doi ani mai mare se juca singurică. Ania descoperă îngrijorată că fetiţa era doar în şosete. Îi explic că probabil nu a vrut să-şi murdărească de nisip papucii. Fetiţa o întreabă pe Ania dacă nu are cumva din întâmplare la ea nişte greble şi nişte lopăţele. Ania îi răspunde:
-Heeei, uite anonuuu!!!
Se mai joacă ele două la nisip puţin cu un pahar improvizat pe post de lopăţică, până când fetiţa este chemată la mămica ei. Ania o urmează îndeaproape. Pe bancă, stă mama şi tatăl, am presupus eu. Fetiţa este aşezată între cei doi, i se constată starea şosetelor nisipoase şi i se dă să bea apă. Fii-mea se postează în poziţie patrupedă în faţa celor trei, eu mă plimb prin împrejurimi. Sună telefonul mămicii şi, surpriză, este tăticul care este rugat să-i facă ăleia mici o programare la medic. Îi spune încântată tăticului la telefon că este cu Icsulescu în parc şi că ăla mic al lui a început şcoala. Mama este foarte vorbăreaţă, turuie într-una despre una, despre alta în timp ce încearcă să îi scuture fetiţei o şosetă de nisip. Fetiţa a luat între timp telefonul şi se joacă de zor cu el. Ambele par să nu fi observat deloc doi ochişori de păpădie care îi priveşte fascinată din faţa lor. Doar domnul Icsulescu o mai întreabă din când în când pe Ania cum o cheamă, câţi ani are şi dacă îi place în parc. Fii-mea, bineînţeles, îl ignoră.
Eu o întreb de câteva ori pe Ania dacă nu vrea să mai cercetăm parcul dar sunt refuzată cu un nu-nu hotărât. Mă aşez pe banca de lângă, îmi scot telefonul şi-mi verific mailul. Ridic ochii şi-i văd pe cei trei că împart o ciocolată. Pentru că nu-mi doresc invitaţii dulci pentru păpădie, mă ridic şi-i spun Aniei că mă duc să văd toboganele. După încă vreo două priviri aruncate în urmă, Ania mă urmează.
Încearcă ambele tobogane legate printr-o punte de lemn cu băncuţă înconjurătoare, escaladează podeţul ca să ajungă pe punte şi râde în hohote în timp ce alunecă pe tobogane. La un moment dat, măreşte miza şi începe o alunecare pe burtă, cu picioarele în faţă. Extrem de distractiv aşa că repetă mişcarea.
De când am ajuns în parc, la toboganul tubular situat acum în faţa noastră, stă un băieţel de vreo 6 anişori, care ne priveşte curios dar îşi ascunde ochişorii când îl privim. După vreun sfert de oră de dat pe tobogan, îşi face curaj şi vine hotărât spre toboganul pe care se dădea Ania. Păpădia îl întâmpină fericită:
-Hai, hai, hopa sus!
Băieţelul se întoarce rapid spre mine, îi zâmbesc, se ruşinează imediat şi fuge înapoi la toboganul tubular din care nu mai iese preţ de câteva minute.
Între timp, Ania s-a plictisit şi vrea la leagănul pentru copii mai mari. Se chinuie puţin să se urce. Nu o ajut. Reuşeşte dar cade înapoi. Mai încearcă, se dezechilibrează şi cade pe spate. Plânge puţin la mine în braţe şi plecăm apoi să vedem veveriţele.
Ania e foarte încântată de ele şi le roagă să vină la ea. În timp ce mănâncă un biscuite, le urmăreşte fascinată zborul dintr-un copac în altul.
Apare o doamnă pe la 40 de ani, puţin plinuţă care se dă cu o trotinetă colorată. Vorbesc serios. Se opreşte brusc în faţa mea şi începe să-mi explice că e trotineta lui fii-sa şi că au trimis-o copiii în parc să facă sport. Mă simt niţel cam inconfortabil pentru că mi-a intrat în spaţiul personal, stă foarte aproape de mine şi pentru că-mi oferă informaţii nesolicitate. Îmi povesteşte într-una despre viaţa ei dar eu nu am răbdare să o ascult. Îi zâmbesc, o salut şi merg cu Ania la fântâna arteziană.
Pe drumul spre casă mă gândesc la ziua noastră în parc, la băieţelul ruşinos, la fetiţa cu şosete de nisip, la fetele vesele, la plânsul păpădiei, la toboganul distractiv, la mămica vorbăreaţă şi la doamna cu trotineta.
Sunt multe momente când îmi place să-i studiez pe cei din jur, îmi place să arunc o privire într-o viaţă nouă de a mea. Îmi imaginez cum se pune familia la masă împreună, sau cum umblă prin oraş să-şi rezolve treburile. O înţeleg şi o invidiez pe Ania care îi poate studia de aproape, cu ochii şi sufletul larg deschis, fără a naşte suspiciuni sau întrebări. Pe de altă parte, cunosc şi sentimentul neplăcut de invadare a intimităţii. Dacă ar fi un adult în locul păpădiei cu siguranţă gestul ar fi altfel interpretat. Aşa că eu trebuie să mă mulţumesc cu frânturi de viaţă captate prin priviri furişate. Deşi, recunosc, atunci când întâlnesc priviri calde, poposesc ceva mai mult asupra lor.
Sunt trezită din reverie de glasul păpădiei, urmat de un râs zglobiu:
-Mami, hop!
-Da, pui, aşa e! Am mai găsit o groapă pe drum! Mulţumesc că mi-ai atras atenţia!
