Mi-am dorit foarte mult să nasc natural. Din păcate, virusul B, achiziționat pe la 4 ani, a fost în contradicție cu doleanțele mele. Mi s-a explicat că sunt riscante ambele modalități de a naște, pentru că există posibilitatea ca sângele meu să intre în contact cu cel al Aniei și să preia și ea acest virus. Dar cezariana ar fi mai puțin periculoasă, deoarece, în travaliu, în drumul anevoios spre lume, e o probabilitate mai mare ca și Ania să prezinte plăgi. M-am documentat prin cărți de specialitate, articole, OMS și deși opiniile erau împărțite, am decis să aleg riscul cel mai mic. Am făcut viremia înainte de a naște și era mică. În primele 12 ore după ce s-a născut, Ania a făcut imunoglobulina specifică B și vaccinul VHB. I-am făcut analizele după ce a împlinit un an și Slavă Domnului, puica mea a stabilit că avem alte lucruri mai frumoase de împărțit, decât virusul ăsta nenorocit.
Când am intrat în luna a noua de sarcină, în mijlocul sufrageriei noastre, tronau două [maxbutton id=”21″] mari și late. Și când zic mari, nu fiți zgârciți cu imaginația. Unul pentru mine, altul pentru Ania. Am auzit multe miștouri de la vizitatori, de genul: ”plecați în vacanță?”, ”fugiți în lume?”, ”vă mutați?”, pe care le-am ignorat cu multă eleganță.
Planul era să nasc în Timișoara, cu doctorul care a supravegheat sarcina. Urma să avem o rezervă la spital, unde să ne petrecem primele zile împreună, Ania, eu și Flori. Rețineți că am zis ”planul era”.
Data estimativă a nașterii a fost tot timpul 7 aprilie 2015. Fiind cezariană și la două ore de mers cu mașina, doctorul a sugerat ca Ania să ne onoreze cu prezența, în 1 aprilie.
-Păi, nu se poate! zicem noi.
-De ce??
-În 1 aprilie e ziua lu’ cumnată-miu și la noi în familie, fiecare e cu ziua lui de naștere.
-Rămâne 2 aprilie, atunci?
-Perfect!
Totul era aranjat. În 31 martie, la ora 12 (îmi amintesc și acum), mergeam la epilarea generală, înainte de operație. În 1 aprilie plecam, cu cățel și purcel, să ne instalăm comod la Timișoara, și-n 2 urma ziua cea mare.
Credeam că avem luat în calcul totul, la detaliu, dar uitasem cel mai important lucru: domnișoara prințesa noastră face lucrurile cum vrea ea și nu se sinchisește deloc de planurile noastre.
În 30 martie, luni fiind, Flori s-a dus la baschet și-o bere cu băieții, după. S-a întors în jur de 12 noaptea. Eram trează, așa că, am stat puțin la povești cu el, în bucătărie (îmi amintesc ce-i ziceam: că mă simt ciudat că o cam ”forțăm” noi pe Ania, când să vină pe lume și n-o lăsăm pe ea să hotărască asta). Și-apoi ne-am dus la somn. Pe la 2 noaptea, mă trezesc să merg la baie. Nimic neobișnuit până acum, se întâmpla asta, de câteva ori pe noapte. Când m-am așezat înapoi în pat, am simțit un șuvoi de lichid călduț, care se scurge din mine: ”Heeei!!!”, ripostez eu spontan în gând, ”Am făcut deja pișu la baie!!”. Mi-a luat câteva secunde până să realizez că era lichidul amniotic și foarte curând, mai curând decât mă așteptam, urma să o cunosc pe cea mai iubită ființă din lume. Cu siguranță, auzise discuția noastră din bucătărie și și-a zis să mă scape de un stres. L-am trezit ușor pe Flori:
-Iubireee, mi s-a rupt apa!
-Daaa??? Și ce facem acum?? m-a întrebat el buimac și cu ochii mari.
-Păi, eu zic c-ar fi indicat să mergem să naștem. i-am răspuns râzând
Mi-a povestit Flori mai târziu că l-a cuprins o panică teribilă când l-am anunțat că a sosit momentul, dar s-a calmat rapid, când a văzut cât sunt de relaxată și veselă.
I-am sunat pe ai mei (care locuiesc în aceeași curte cu noi) și le-am zis că ne-am hotărât să facem o excursie până la Timișoara, în miez de noapte. Au venit în 5 minute la noi, gata echipați.
Am băgat bagajele în mașină, ne-am pregătit de drum și plănuiam să plecăm spre Timișoara.
Flori a sunat-o pe cumnată-mea, care e medic oftalmolog și care a insistat să mergem, înainte, la spital, la Deva, să-mi facă un doctor de gineco un control. Am acceptat cu gândul că nu va dura mult și vom porni la drum.
Diana (cumnata mea), l-a sunat pe un coleg și prieten ginecolog și l-a târât din pat (de-abia își terminase tura, avusese trei nașteri în noaptea aia) înapoi la spital. A sosit și ea, puțin după ce ajunsesem noi cu ai mei cu tot, bucuroși că încă nu plecăm spre Timișoara și pot participa puțin și ei la marele eveniment.
Mi-a trecut atunci prin minte programarea mea la epilat, de a doua zi. So what? Avea să urmeze cel mai emoționant moment din viața mea. Nu mai conta că eu îl întâmpinam, natural style. Nu mai conta nimic, în afară de întâlnirea noastră cu Ania.
Între timp, începuseră contracțiile, care s-au dovedit mai puțin prietenoase decât îmi imaginasem eu. Doctorul a început să mă consulte, i-am dat dosarul medical cu evoluția sarcinii, a monitorizat-o pe Ania. Credeam că totul e în regulă, până m-a anunțat solemn:
-O să naști pe Coșava, dacă pleci.
-Hăăăă???
-Ești destul de dilatată, contracțiile sunt regulate și intense (adevărul este că nu aveam nevoie de el să-mi spună că am contracții intense. Mi-a ajuns privirea plină de milă a asistentei ce o monitoriza pe Ania și a prins în acel moment intensitatea unei contracții pe monitor, precum și vorbele ei de duh: ”Auuuuuuu!!! Asta cred că a durut tare!”. Pe bune? Nuuu, așa e fața mea când sunt relaxată!!).
A urmat o dezbatere, în cabinet, unde fiecare își dădea cu părerea, ignorându-mă total, cu văicărelile mele cu tot. La un moment dat, și-au amintit de mine (probabil strigasem cam tare) și m-au întrebat pe 5 voci:
-Tu ce vrei să faci?
Reușind să inspir, între două contracții, m-am uitat la Flori și i-am zis:
-Asta e o decizie pe care va trebui să o iei tu că eu sunt puțin ocupată acum și nu prea pot.
-Rămânem, atunci! spune el, după câteva secunde de gândire.
Au început pregătirile pentru cezariană, analize, controale, completat de fișe. Doctorul i-a spus Dianei:
-Dacă vrei să asiști, du-te și pregătește-te!
Diana s-a uitat la mine.
-Daaaaaa!! i-am răspuns eu, eliberând o contracție, bucuroasă că va mai fi cineva drag acolo, s-o întâmpine pe Ania.
Cam după o oră, contracțiile mele au început să se intensifice și să mă blocheze din a mai putea comunica ceva cu cineva. Mă plimbam pe holul secției de obstretică-ginecologie, mă așezam pe scaun, mă întindeam, nimic nu funcționa. Mă și imaginam pe Coșava, unde probabil aș fi ajuns până atunci, urlând la Flori să oprească mașina.
Am intrat în sala de operații, emoționată, bucuroasă și cu un început de contracție. Am făcut cunoștință cu anestezistul care mi-a spus să mă urc pe masa de operație, și, stând în șezut, să mă aplec tare în față. Bineînțeles că nu mi-a ieșit din prima, că doar problema mea era să n-o strivesc pe Ania în burtică. Mi-au făcut peridurala și m-am întins pe spate. Au montat un paravan care să mă împiedice să văd ce se întâmplă acolo, chestie care m-a enervat. Diana stătea lângă echipa de medici și-mi zicea că totul e în ordine. Simțeam ce se întâmplă, simțeam cum m-au tăiat, cum au băgat mâna în burtă s-o caute pe Ania, dar nu mă durea nimic. Eram nerăbdătoare s-o văd odată. La 6 și un sfert al dimineții de 31 martie, i-am auzit spunând că au scos-o.
-E bine?? am întrebat eu repede.
-E bine! mi-a răspuns Diana emoționată.
Apoi i-am auzit vocea plângând, cea mai cristalină și gingașă voce din lume și au început să-mi curgă lacrimile șiroaie. Nu plângeam, doar lăcrimam încontinuu. Mi-au adus-o imediat lângă fața mea. Era frumoasă, cu ochișorii închiși a plâns, pielea curată și albă, și-o guriță de băbuță știrbă. Am reușit să-i șoptesc un ”Bun venit, minunea mea!” și am sărutat-o pe obrazul stâng. Îmi amintesc și-acum senzația pe care am avut-o: cel mai catifelat lucru pe care l-am simțit vreodată, a fost obrăjorul stâng al fetiței mele. S-a liniștit imediat când mi-a simțit atingerea. Au măsurat-o, au cântărit-o, au dichisit-o și au dus în salon. Mi s-a făcut imediat dor de ea. Simțeam o nevoie intensă să o țin în brațe. Din păcate, operația mea mai dura.
Am început să tremur incontrolabil. Nu-mi era frig, dar tremuram. Mi s-a spus că e un efect al anesteziei și că totul e în ordine.
Diana a venit lângă mine, mă ținea de mână și povestea cu mine.
Când, în sfârșit, am fost gata (Flori mi-a spus că începuse să se panicheze că nu mai ieșeam), m-au dus în salon. La ieșirea din sala de operații, mă așteptau cu toții, o galerie impresionantă de familie. Au început să mă aplaude, lucru care m-a amuzat teribil. Mă simțeam venită de pe front, primind laurii celor rămași acasă. Eu, eroina, care născusem o fetiță minunată!
Ne-am bulucit cu toții în salon și-am început să povestim. Eram atât de bucuroasă încât sporovăiam încontinuu. Am ajuns la concluzia că toți trei membrii ai familiei noastre, suntem născuți într-o zi de marți. Am cerut să mi se aducă bebelușa mea, dar mi-au spus că doarme și o aduc când se trezește. Mi-am amintit s-o sun pe Mona, prietena mea la care trebuia să merg la epilat, și să-i spun că din motiv de naștere, nu pot ajunge la programare.
Am stat la spital 5 zile. Prietenilor le-am cerut să nu ne viziteze, aveam deja o armată de familie prezentă și-n plus, simțeam nevoia să fim doar noi trei. Aveam nevoie de timp, doar pentru noi, s-o vedem, s-o ascultăm, s-o mirosim, s-o atingem, s-o legănăm și s-o simțim pe Ania.
Am avut noroc cu o prietenă de-a mea, care era asistentă la neonatologie și care avea extra grijă de Ania și ne-o aducea mereu când se trezea. Ea ne-a învățat ce nu știam.
Eu o țineam în brațe, în pat, lângă mine, pentru că, încă, nu mă puteam ridica și Flori o plimba, o legăna, o schimba, îi dădea să pape lăptic. O privea cu tot dragul, așa cum o privește și acum.
Flori a dormit cu mine în salon pe toată perioada, în afară de o noapte, când, conform tradiției, trebuie să dea de băut băieților. În noaptea aceea a dormit cu mine mama, care a fost nelipsită de lângă noi, în acea săptămână.
În prima noapte n-am putut dormi mai deloc, deși în noaptea precedentă, prinsesem doar două ore de somn. Cred că adrenalina pompa, în continuare, în sistemul meu. De câte ori auzeam un plânset de bebeluș, îl trimiteam pe Flori să vadă dacă nu e Ania. N-aș fi suportat gândul că ea plânge și nimeni n-o alină. Din fericire, puica noastră dormea strașnic, chiar când ceilalți din jur, plângeau pe limba lor.
Când am reușit să mă ridic din pat, am adus-o la noi în salon. Ne-a fost, așa, mult mai ușor, când am ajuns acasă și deja îi cunoșteam plânsurile.
Am ieșit din spital duminica. Cu o zi înainte, Ania făcuse icter, dar o formă ușoară, așa că am reușit să mergem acasă. Tot atunci, mi-a pornit și laptele.
Moașa Aniei e cea care a venit cu trusoul prințesei și ne-a condus spre domiciliul conjugal, într-o duminică însorită de Florii, chiar de ziua de nume a soțului.
Asta e ce scriam eu pe Facebook, în 7 aprilie 2015 (ziua estimată ca naștere), când vesteam sosirea Aniei:
When life gives you … Everything!!! Mult aşteptata prinţesă a sosit în ultima zi de martie. C-aşa a hotărât ea! 3,850 kg şi 53 cm de fericire în stare pură! Iertaţi-mi dezinteresul total de orice nu e legat de ea. Aş sta şi-aş privi-o toată ziua! Promit să redevin sociabilă, dar nu acum. Mai daţi-mi răgaz s-o miros, s-o simt, s-o mângâi, s-o privesc şi s-o ascult! Doar eu, Ania şi tati (care apropos, e tăticul perfect)! O să-l vedeţi privind-o şi îngrijind-o şi veţi înţelege de ce spun asta! Până la reconectarea cu lumea, vă arătăm în câteva fotografii, cât de frumoasă e! Pupici!
Sursa foto: www.anneliesolis.com, society6.com, conveythemoment.com, www.flickr.com, www.etsy.com , www.sally-yoga.co.uk
