Viața văzută prin ochi de cocoș

 

E dimineață! N-am deschis încă ochii dar simt semi-întunericul care mă înconjoară. Mi-e călduț și bine așa, acoperit cu fulgii moi. Mai moțăi doar puțin. Să văd, poate dacă am chef, nici nu mă dau azi jos din pat. Mijesc puțin ochii și văd cerul liber care se chinuie să aducă lumina peste lume. Cobor privirea și…Oooo, Doamne, nuuuuuu! Nu se poate așa ceva!!! Gratii!! Sunt închis! ÎNCHIS! M-au luat prizonier!!! Mi-au furat libertatea!!! Încep să urlu disperat:

-Ajutoooooor!!! Ajutoooooor!! Cucuriguuuu!!! Salvați-măăăăă!!! Cucuriguuuuu!!! Ajutooooor!!!!

Cercetez cu privirea gardul care mă înconjoară. Nimic. Nicio scăpare. Alte strigăte de ajutor se aud din împrejurimi:

-Cucuriguuuu!! Cucuriguuu!! se urlă din toate părțile.

Aha! Deci, suntem mai mulți cei închiși. Poate împreună vom reuși să ne eliberăm.

Aud o voce în stânga mea:

-Iar l-au apucat p-ăsta crizele de dimineață! Io nu-l mai suport! Zici că are Alzheimer! În fiecare dimineață îl apucă aceeași disperare și urlă ca descreieratul de trezește toată planeta. Chill, bro! Oricum n-ai avea unde să te duci. Adică știi ce zic, viața e mișto! Trăiește clipa, frate! i se confesează o găină care ar face ciorba bună, unei vecine golașe.

O ignor pe ignoranta care habar nu are pe ce lume trăiește și cobor din coteț să cercetez mai îndeaproape gardul, poate găsesc vreo fisură, vreo breșă de securitate, vreo greșeală de care să pot profita și care să-mi asigure evadarea.

Pigulesc sârma pe alocuri dar pare destul de rezistentă. Nu mă las! Sunt hotărât! Nimic nu-mi poate înfrânge determinarea și spiritul liber! Nu voi ceda niciodată! Nu vor reuși…

-Heeeei, ia uite ce pădure minunată de salată se arată din curtea vecină. Și, văd eu bine? Da-da! Alea clar sunt niște frunze de sfeclă. Ia să-mi strecor eu ciocul prin găurica asta să văd dacă prind ceva.

Am prins un fir de iarbă. Nu-i ce trebe dar nici rău nu-i.

Găinile încep să se adune în jurul meu. 10 la număr, toate numai ale mele. Eu sunt stăpânul și protectorul lor. Le văd cum se uită la mine cu admirație și respect. Sunt zeul lor divin și maiestuos!

Ca să le arăt cât sunt de darnic, decid astăzi să cocoșesc 5 găini. Așa, să se simtă și ele speciale.

Un vânticel îmi adie prin creasta regală ușor, neîndrăznind parcă nici el să mă deranjeze prea mult.

Ah, ce frumoasă este viața!

Ia să le dau eu o ocupație găinilor mele că prea stau degeaba.

-Hai, toată lumea să scormonească pământul cu mine acum!

Se adună în jurul meu și incep să se îngrămădească toate la puncticelul arătat, înghiontându-se și împingându-se una pe cealaltă, fiecare convinsă fiind că acolo se găsește paradisul pierdut.

-Ce naiba-i ăsta? Beton? Cine l-a pus aici?

Găinile se uită nedumerite la mine.

Astea-s proaste! Se uită tâmp la mine în loc să găsească vinovatul.

-Hai, hai, săpați până dați de pământ. În cinci minute vreau să simt țărâna în pinteni.

Mă retrag mai la margine să fac liniștit un caca regal. Mă concentrez când … la un pas de mine, un cap de monstru cu o zgardă imensă la gât, se holbează curios la mine.

-Heeeei, dobitocule, tu n-ai auzit de intimitate?? încep eu să mă precipit dând din aripi și țopăind amenințător.

-Ham-ham-ham-ham!! începe să urle monstru la mine.

Mă dau doi pași în spate, în timp ce mormăi rugător:

-Ușor, prietene, nu te enerva că eu doar te-am confundat!!

În acel moment apare sclavul. Sunt mulțumit de serviciile lui, cred că-l voi păstra. Ne servește masa în fiecare zi, curăță curtea după noi, ne spală cotețul, ne servește apa, ne aduce gustări verzi.

Astăzi văd că pierde prea mult vremea pe la cuibar și mie îmi e sete.

-Da’ schimbă-mi odată apa, măi omule! mă răstesc eu la el și ca să-l pedepsesc, fac un caca în apa lui.

Sclavul se conformează.

-Așa, vezi că se poate?! Chiar trebuie să apelez la represalii cu tine?

Amiaza trece liniștită. Rodica cea golașă găsește o mărgică neagră pe care o înghite rapid, fără să mă întrebe dacă o vreau eu. Sunt invidios pe ea, mărgica era frumoasă, voiam să fie a mea, așa că îi spun înciudat:

-Să-ți stea în gât!

Mă plimb pe domeniu cu găinile cârd după mine, când aud o voce cristalină. Simt imediat pericolul care plutește în aer și încep să urlu:

-Adăpostiți-văăăăăă!!! Vineee uraganuuuuuul!!!!

Ne băgăm sub coteț și așteptăm cu inima cât un purice, să apară dezastrul.

La noi nu sunt uragane diferite. Unul și același ne asuprește constant. Ca orice uragan devastator, are nume de femeie: uraganul Ania, uneori strigată păpădia.

E cutremurător tot ce se întâmplă: boabe de porumb și de grâu se învârt prin aer și ne sunt aruncate în ochi, vasul cu apă este luat pe sus și răsturnat câțiva metri mai încolo, zgomote sinistre se aud din toate direcțiile, cotețul de deasupra noastră se zguduie înfiorător, câte-o găină surprinsă pe drumul de la cuibar zboară câteva secunde în aer ca apoi să aterizeze ca o plăcintă pe pământ.

Autoritățile fac tot ce pot să atenueze daunele dar parcă nici nu se străduiesc prea mult să reușească.

Noroc cu monstrul lătrător care se face auzit de dincolo de gard și uraganul o pornește vijelios către el.

Uuuuuf, am scăpat!

E timpul să mă adresez găinilor mele care sunt încă speriate:

-Vedeți? Dacă mă ascultați, eu voi avea întotdeauna grijă de voi și nu veți păți niciodată nimic.

Nu apuc să mă bucur pe deplin de recunoștința din ochii lor că apare sclavul. Mă apropii de el să-i zic o vorbă bună dar sclavul începe să ne fugărească prin curte. Ce l-o fi apucat?

Simt că pe mine mă urmărește. Nu-nu! SUNT SIGUR că pe mine mă urmărește!!

O fi de la caca ăla din apă de azi dimineață?

-Stăpâne, îmi pare rău! Sincer! Eu nu am vrut să fac asta, dar știi … găinile astea… am o reputație de menținut! M-au forțat! Și eu n-am vrut! Dar m-au obligat! Stăpâneeee, iartă-măăăă!!!

Dar stai! A prins-o pe Rodica. Of, ce nasol! Era cea mai drăguță dintre ele. Dar acuma, no, ce pot eu să fac? Doar i-am zis să nu înghită mărgica aia că e blestemată. A ajuns-o din urmă. Asta e!

Strig totuși în urma ei, în timp ce se îndepărtează, purtată de stăpân … ăăă, ăsta… de sclav:

-Rodicoooooo, nu te vom uita niciodată!!!!

Încerc să rămân cu gândurile mele dar simt privirea stupidă a găinilor ațintită asupra mea:

-Hai, treceți la treabă! Ce stați și vă holbați așa ca proastele? Vreți să pățiți și voi ca Rodica? La ouat cu voi!

Oooof, ce zi grea a fost azi! Grea, plină de încercări, dar frumoasă! Până la urmă, eu am scăpat teafăr. Ăăăă … ăsta … noi am scăpat teferi! Mă rog, mai puțin Rodica săraca. Dar și-a făcut-o cu mâna ei.

Dau alarma și chem pe toată lumea la culcare.

Matilda, cea care a comentat și dimineață în coteț, ripostează și acum:

-La ora asta??? Tu nu vezi ce lumină e afară? Eu vreau să mai stau!!!

I-o retez scurt și la obiect:

-Sunt obosit și vreau să mă odihnesc. Am avut multe pe cap azi. Ce știți voi? Hai, la culcare toată lumea!

Ne așezăm confortabil în coteț, unul lângă altul ca să ne ținem de cald.

Închid ochii și mă gândesc cât sunt de norocos că trăiesc într-o curte. Cum m-aș fi descurcat eu singur în lumea largă? La câte pericole sunt și aici, cine știe ce m-ar aștepta acolo? Cine mi-ar da mie mâncare și hrană la discreție?

Adorm, fericit, cu acest gând.

E dimineață! N-am deschis încă ochii dar simt semi-întunericul care mă înconjoară. Mi-e călduț și bine așa, acoperit cu fulgii moi. Mai moțăi doar puțin. Să văd, poate dacă am chef, nici nu mă dau azi jos din pat. Mijesc puțin ochii și văd cerul liber care se chinuie să aducă lumina peste lume. Cobor privirea și…Oooo, Doamne, nuuuuuu!

Sursa foto: https://unsplash.com