Viața e așa o minune încât pare incredibilă! Toată complexitatea emoțiilor și trăirilor pe care le experimentezi, miraculozitatea organismului uman, frumusețea naturii, gândirea instinctivă și adaptată la mediu a animalelor. Mai sunt și cele ce ne înconjoară: apa care găsește mereu o formă să ne uimească prin transformările ei, pământul care pare atât de sec și închistat dar reușește să nască mereu și mereu podoabe verzi pe care să le susțină, focul cu forța lui fantastică.
E foarte greu să concepi că ne-am născut singuri din nimic. E foarte greu să înțelegi cum cineva s-a putut gândi la toate acestea și dacă ar fi așa, clar numai cineva ca Dumnezeu ar fi putut s-o facă. E foarte greu să-ți imaginezi că Universul s-a mișcat perfect calculat ca să creeze toate aceste condiții ale existenței noastre, fără să se abată nici măcar un milimetru de la acest drum fantastic pe care ni l-a așternut.
În aceste condiții, e foarte greu să accepți moartea, ca idee a dispariției tale eterne. Când ți-a fost dat acest dar fenomenal nu poți înțelege că el îți poate fi luat pur și simplu, fără a ți se explica de ce. Unde se duce toată energia spiritului nostru? Ok, înțeleg că trupul, ca orice organism viu, se degradează și moare. Dar noi suntem mult mai mult decât un corp. Unde se duce toată iubirea pe care am simțit-o, toată bunătatea, toate emoțiile, toată bucuria, toate urmele pe care le-am lăsat, toată magia pe care am trăit-o? Nu pot să dispară pur și simplu în neant, putrezite odată cu o mână de oase.
Și atunci începi să romantizezi moartea, să-i cauți un sens, o logică, o semnificație care să te ajute să o accepți ca inevitabilitate. Pentru mine, acest sens a apărut odată cu nașterea păpădiei.
În primul rând, o părticică din mine (și din tatăl ei) se va zbânțâi în continuare veselă prin viață. Posesivă cum sunt eu cu ale mele, cu siguranță nu mă voi îndura să o las să se zbânțuie singură. Așa că am decis că după moarte, îmi voi bântui păpădia! Nu la modul acela macabru din filmele de groază ci ceva mai pașnic și mai amuzant. O văd că o apucă cheful de dans singură în casă în timp ce urlă într-un microfon improvizat din telecomandă? Hop și eu încep să dansez ca bezmetica odată cu ea. Râde cu gura până la urechi la un pahar în oraș cu prietenii? Hop și eu, îmi prepar în grabă un Cosmo dulce și încep să mă distrez odată cu ei. Plânge când viața pare atât de nedreaptă? O iau imediat în brațe la fel ca atunci când era micuță și îi alung imediat tristețea. Nu se poate hotărî ce decizie să ia? Vin eu care acum pot să văd mai departe și o îndrum spre calea cea bună.
Și, da, sunt convinsă că voi putea face toate aceste lucruri pentru că în povestea mea (100% reală) spiritul meu a devenit mai ușor cu un trup și s-a înălțat acolo unde muritorii de rând au încă fața acoperită de nori, așa că puterile mele au devenit instantaneu miraculoase.
Sunt două motive pentru care povestea mea chiar stă în picioare:
1.Am expus mai sus ideea: prea e totul minunat ca să nu existe o continuare la așa succes de casă.
2.La câtă iubire de păpădie am în mine în viața asta, mi-e imposibil să cred că Raiul ar putea însemna pentru mine orice altceva decât să-mi simt fetița aproape pentru eternitate!
Așa că: See you on the other side, brothers!
Sursa foto: onedio.com
