Erau odată două prietene. Se cunoşteau de când mergeau la grădiniţă şi până în clasa a II-a (nimeriseră în aceeaşi clasă), se prezentau deja ca fiind cele mai bune prietene. În adolescenţă erau confundate una cu cealaltă. Au crescut împreună şi când s-au căsătorit (ambele în acelaşi an), lumea din jur le spunea că se vor îndepărta treptat, pentru că fiecare va fi preocupată cu soţul şi familia ei. Au demonstrat contrariul şi în ciuda previziunilor au continuat să iasă la cafea, la film, să se viziteze, să plece în concedii cu familiile lor şi să vorbească cu orele la telefon. Când una dintre ele a divorţat, tot plânsul l-a povestit pe umărul prietenei ei. Ca simpli privitori ai acestei situaţii, veţi înţelege probabil şocul celei din urmă, când soţul ei a anunţat-o, câteva luni mai târziu, că el şi prietena ei aşteaptă un bebeluş.
Povestea este una fictivă dar probabil puteţi identifica particularităţi similare, la alte personaje care vă înconjoară.
Care pot fi motivele şi raţionamentele unei persoane ce rupe o legătură durabilă de ataşament, împrumutând, temporar sau definitiv, viaţa celuilalt?
Habar n-am!
Tind totuşi să cred că are ceva de-a face şi cu dificultatea de a-ţi stabili identitatea.
Ne place atât de mult să strigăm în gura mare:
-Sunt unică!! Sunt irepetabilă!!
Adevărul e că de multe ori sunt vorbe goale, fără conţinut, pe care, deşi ne plac extrem de mult, nu le credem cu adevărat. Nu pentru că nu am vrea ci pentru că nu putem. Am fost programaţi să gândim aşa. Ne-am dori să ne putem simţi aparte dar barierele sunt adânc înfipte şi greu de rupt.
Şi-atunci poate părea mult mai uşor să împrumutăm piesele stricate sau lipsă, cu unele de la cineva pe care noi îl considerăm asemănător cu noi sau poate care ne place mai mult decât ne placem pe noi. Decât să te chinui să repari ceva ce poate nu va funcţiona, nu mai bine iei piesa de-a gata? Până la urmă, rodajul a fost făcut deja, de cineva de încredere.
Nu-i deloc uşor să ne pierdem din identitate. E nevoie de ani de zile, de repetiţii nenumărate, de întreaga societate. Principalul vinovat se numeşte gradul de comparaţie.
Fiind comparat cu cei din jur vei învăţa până la urmă să te identifici prin această comparaţie. De exemplu, din Gigel care confecţionează zmeie din carton purpuriu te vei transforma în:
- Gigel care nu e Marcel, pentru că se joacă în loc să înveţe, cum face acesta
- Gigel care nu e Sânziana, că ea habar n-are cum arată purpuriul, ce dacă are numai trei ani
- Gigel care e ca Miron, care şi el face zmeie din carton purpuriu
- Gigel care nu e Ştefan, că el lucrează zmeiele din piatră
Aşa că, în loc să-ţi vezi liniştit de zmeiele tale purpurii, te vei focusa pe manualele de sculptat în piatră, ca să fii puţin şi din Ştefan, vei mări timpul de studiu, pentru că Marcel e atât de plăcut de cei din jur, vei repeta în gând, seara, la culcare, toate culorile posibile, să te asiguri că nu uiţi vreuna şi ajungi şi tu, Doamne fereşte, ca Sânziana. Până să-ţi dai seama, uite că eşti mai tare ca Miron, amărâtul care face în continuare zmeie din carton purpuriu şi pe deasupra, în ignoranţa lui, mai e şi fericit. Şi tu eşti fericit, bineînţeles! Doar că nu se vede întotdeauna, pentru că eşti foarte obosit de la studiu şi numărat culori şi-n plus, nu prea-ţi ies zmeiele din piatră la fel de frumoase ca ale lui Ştefan.
Exemple comparative sunt nenumărate: „De ce X a luat notă mai mare ca tine la test?” „Tu de ce nu menţii curăţenia ca sora ta?” „Când eram de vârsta ta, eu ştiam ce sunt responsabilităţile!” „Uite, Maricica şi-a găsit soţ şi are şi doi copii acum. Tu când ai de gând să te măriţi că ai 25 de ani deja!”
Poate că spiritul competiționalo fi bun. Poate că înseamnă progres. Dar n-ar fi mai frumos, oare, ca, participând într-un proiect, alături de o echipă, în loc să zici: „Ideea mea a fost genială, Costel a venit cu o aberaţie, sigur eu voi fi cel promovat!” să gândeşti: „Ce bine că am venit cu planul acesta, că uite, aşa, i-a venit lui Costel ideea ce a finalizat întreg proiectul.”
Decât să moară şi capra vecinului, nu mai bine-o punem de-o tocăniţă cu sucombata şi invităm tot cartierul?
Vrem – nu vrem, vom primi feedback de la cei din jur asupra imaginii noastre de sine. Dacă noi nu ştim exact cine suntem, vom avea tendinţa de a ne caracteriza prin ochii celorlaţi şi este foarte posibil să greşim. Şi-atunci, e ca şi cum am trăi cu un străin în casă. Nu ştii niciodată cum să te comporţi ca să vă înţelegeţi bine şi să trăiţi în armonie.
Mecanisme străvechi de măsurare se furişează şi în relaţia mea cu Ania, oricât încerc eu să le repar. Problema mea este cu:
-Eşti cea mai minunată fetiţă, cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă şi cea mai descurcăreaţă!
-Aha! ar putea zice fii-mea, deci toate celelalte fetiţe sunt mai puţin minunate, frumoase, deştepte şi descurcăreţe decât mine.
Asta ar duce, cu uşurinţă, la două probleme mari şi late:
- Când va interacţiona cu societatea şi va vedea că, la un moment dat, altcineva este mai plăcut decât ea, cât de afectată îi va fi imaginea de sine?
- Cum le va privi ea pe celelalte fetiţe, mai puţin minunate decât ea?
Cred că aş putea rezolva totul foarte simplu: să-mi deschid sufletul cu tot înlăuntrul meu, să vadă singurică, EXACT cât de minunată e ea … pentru mine!
Avem nevoie şi de similitudini care să ne ajute să ne înţelegem pe noi şi care să ne apropie de ceilalţi:
-Şi tu eşti spontan şi-ţi place Tailanda? Perfect, hai să dăm o fugă, diseară, până acolo!
Dar ar fi extraordinar dacă ne-am cunoaşte exact graniţele şi am înlătura astfel riscul de contopire.
Până la urmă, nu gradul de comparație e balaurul din povestea noastră ci conotația bivalentă pe care i-o atribuim noi: bine-rău, corect-greșit, frumos-urât. Poate că tu citești mai mult decât mine și asta o fi de bine dar poate că atunci când eu vin cu o găleată de apă, să stingem incendiul de la casa vecinului, tu stai pe margine și ne privești.
Sursa foto: https://www.macobserver.com/, https://markmanson.net/, https://ro.pinterest.com/, https://sites.psu.edu/ , http://www.portalraizes.com
