Ne amuzăm frecvent că psihologii sau psihiatrii au cu toții o obsesie: ”Povestește-mi despre copilăria ta!”, dar nu analizăm dincolo de stratul superficial, cât adevăr zace în această căutare. Poate pentru că ar fi prea dureros, poate nu avem curaj, poate ne-am obișnuit să luăm lucrurile așa cum vin până … nu mai putem, poate nu credem că avem acest drept, poate confundăm introspecția cu nerespectarea părinților noștri, poate considerăm că nu ar ajuta la nimic, că e prea târziu pentru noi.
Și totuși, naștem și creștem copii ca un automatism care trebuie dus mai departe, care nu trebuie reglat sau reparat. Lasă că și mie mi-a fost greu și uite ce bine am ajuns. Oare?! Chiar ai ajuns atât de bine?! Chiar ești la potențialul maxim din ce-ai putea tu să fii?! Ești ferm convins că nu e loc de nicio îmbunătățire?! Te-ai gândit vreodată dacă, în situația aceea nefericită care insistă mereu și mereu să-ți apară în amintiri, părinții tăi ar fi procedat altfel, ce impact ar fi putut avea asta asupra ta, asupra vieții tale?!
Uităm că și părinții noștri au avut părinți la rândul lor, care i-ar crescut cum au putut mai bine. Uităm că au trăit alte vremuri, când informația nu circula atât de ușor. Îi privim nostalgici cum au apărut părul grizonat la tâmple și riduri pe fața lor și ne simțim vinovați de orice gând negru am putea avea la adresa lor, ignorând că asta ar putea însemna vindecarea noastră, ignorând că vorbind despre ce ai simțit când erai copil nu înseamnă automat o condamnare, că nimeni nu e dus la proces și înfierat apoi.
Sau, din contră, ne detestăm profund părinții, vorbim cu ei de sus pentru că acum, în sfârșit, am găsit puterea de a face asta, de a ne răzbuna, fără să conștientizăm că am devenit părinții noștri, că facem aceleași greșeli ca și ei, că și copiii noștri vor avea la un moment dat putere.
Nu ne putem privi părinții real, ca oameni ca și noi care fac greșeli, nu găsim echilibrul și calea de mijloc. Fie îi absolvim de orice vină, fie îi condamnăm definitiv.
Ca părinți avem o pretenție stupidă de a fi respectați automat de copiii noștri. Le cerem respectul într-un mod agresiv, autoritar, confundăm deseori atitudinile ostile ale unui toddler sau adolescent cu lipsa de respect. Uităm că respectul trebuie acordat înainte de a fi primit, mai ales pentru o minte fragedă care acum învață despre viață. Uităm că nici noi nu am putut fi forțați să respectectăm, și cel mai grav, confundăm conștient respectul cu teama. E o diferență imensă între cum privește cineva care respectă, care admiră, și cineva căruia îi este frică. Cerem respect pe unde apucăm: în piață, de la partener, de la șeful nostru, de la colegi, de la învățătoare, de la politicieni, de la poștaș. Suntem obsedați de respect dar refuzăm să ne întrebăm dacă nu cumva tânjim cu atâta ardoare după un respect pe care nu l-am primit atunci când am fost mici, după un respect pe care noi înșine avem greutăți în a ni-l acorda?!
În viață totul merge cursiv. Din copil devii părinte, predând apoi acest rol copilulu tău. E ca un mecanism care, ca să-și poată îndeplini cu succes sarcina, are nevoie ca toate elementele să funcționeze cum trebuie. Dacă primul element scârțâie și nu este uns cum trebuie, va continua să scârțâie pe traseu și să deterioreze produsul finit. Dacă tu nu găsești puterea să te repari, dacă nu asculți scârțâitul din tine, îți condamni automat copilul să ducă mai departe un defect ce nu îi aparține și pe care cu siguranță nu l-a meritat!
Sursa foto: http://www.froddo.com
Articol apărut în Ziarul Hunedoreanului. și http://www.anchetadehunedoara.ro/opinie/.
