Ați putea presupune că prima săptămână de grădi este hopul cel mare care trebuie trecut. Ei bine, atunci când puica merge la o grădiniță cu program prelungit, ceea ce înseamnă obligatoriu două educatoare, la care stă doar jumătate de program, adică până la 12, activitățile vor fi coordonate în sistem săptămâna și educatoarea.
Dacă în prima săptămână, cu doamna Manu, lucrurile au funcționat perfect, între cele două stabilindu-se instantaneu o conexiune, asta nu înseamnă neapărat că și cu doamna Ramona va fi la fel. Iată-ne așadar, la începutul celei de-a doua săptămâni, având emoții la fel de mari ca în prima zi. Bine măcar că aveam deja setul de ritualuri și obișnuințe zilnice, alături de un mediu ceva mai familiar.
Când i-am explicat prima oară cum funcționează lucrurile și că va avea o nouă educatoare în această săptămână, păpădia mi-a spus nostalgic:
-Sper să aibă aceeași voce ca și doamna Manu!
Deși doamna Ramona pare nițeluș mai exigentă și mai categorică, Ania se pare că ia lucrurile ca atare și reușește să se adapteze imediat cerințelor și stilului de interacțiune.
Și asta, în ciuda faptului că starea ei fizică nu este tocmai excelentă: ca să fim primiți cum se cuvine în colectivitate, ni s-a făcut și botezul, o primă răceală la care însă păpădia răspunde deocamdată foarte bine: un nas înfundat și câteva accese de tuse pe zi, tratate simptomatic și naturist, în stilul nostru de până acum.
Eram pregătiți sufletește pentru răceli, pe motiv de schimbarea mediului, interacțiunea cu alți copii pe care-i auzeam tușind în jurul nostru și lipsa anticorpilor necesari noului context, dar parcă nu am fi vrut nici să întrerupem procesul acesta de adaptare la școlarizare dar nici să-i creăm disconfort în plus fetițului și nici să transmitem microbi spre alți copiluți.
Așa că, prima oară am întrebat păpădia ce dorește: să rămână acasă până se simte mai bine sau să meargă în continuare la grădi. Răspunsul a fost prompt:
-Să merg la grădi, bineînțeles!
Apoi am informat-o amănunțit și pe doamna educatoare în privința stării de sănătate a puicii și dumneaei ne-a spus să o lăsăm fără grijă la grădi.
Cu toate că și acest al doilea început este promițător și optimist, au fost câteva semnale care ne-au descoperit ce se petrece în suflețel de fetiț.
Primul a fost luni la 12 când doamnele educatoare au schimbat locurile iar Ania, văzând-o pe doamna Manu, a sărit afectuoasă să o îmbrățișeze.
Al doilea a fost marți dimineața, când Ania ne-a întrebat:
-Azi e ziua când vine iar doamna Manu?
Iar al treilea a fost zilele următoare, când, așteptând să vină copiii de la ultima oră care fusese de sport, am observat cu uimire (a se citi șoc și groază) că fetițul nu se află în rând, printre colegii ei. Ne-am liniștit însă când doamna Ramona ne-a spus zâmbitoare că Ania s-a întâlnit pe hol cu doamna Manu și a rămas să vină cu dânsa de mânuță pe scări.
Ce poți să faci, prima dragoste mai greu se uită!! 🙂
Și deși mi-aș dori ca Ania să simtă iubire și afecțiune pentru toți cei pe care îi întâlnește, știm că acest lucru nu este posibil și chiar ne bucurăm nespus că păpădia reușește astfel să învețe stiluri diferite de a accepta și interacționa cu persoane atât de importante în viața ei. Până la urmă, toată iubirea din lume curge spre fetiț prin părinții și prin familia ei. Cei din jur au doar rolul de a o ajuta să se înalțe și să se dezvolte dincolo de cuib. Și cel puțin deocamdată, fac o treabă grozavă în acest sens.
Sursa foto: http://theconversation.com
