
Citesc acum o carte-terapie, ”Ghidul copilului interior” de Cathryn L. Taylor, care presupune și multe exerciții. Lucrul cu sinele, deși pare cel mai la îndemână, mi se pare și cel mai complicat, pentru că înseamnă să dezgropi ușurel, cu instrumente arheologice, fărâme din tine despre care poate nici nu bănuiai că există și să lovești cu dalta infinite strategii, rezistențe, sisteme care mai alambicate de apărări, construite de tine ani la rândul, convins fiind că altfel nu ai supraviețui. Cine îți dorești să fii, chiar poate cine crezi că ești, este, de multe ori, atât de departe de cine ești cu adevărat.
Eu nu am întâlnit până acum o persoană care să nu aibă nevoie de terapie, deși atât de puțini conștientizează acest lucru. Generația mea și cele mai din urmă au avut multe pietre de dus în spate, pe care le pasăm apoi fără cunoștință, generațiilor care vin. E drept, suntem funcționali, majoritatea dintre noi (nu degeaba ne-am pierdut timpul dezvoltând strategii și mecanisme de apărare), însă calitatea vieții noastre lasă de dorit. Poate nu vom ajunge să trăim cu toții ”cea mai frumoasă viață” dar eu sper la una senină, echilibrată, împăcată, cu cât mai puțin zgomot de fond, cu cât mai puține sentimente de neputință și cu abilitatea de a mă bucura real de tot ceea ce-mi oferă universul.
Așadar, unul dintre exerciții necesită creionarea unui portret al ”adultului responsabil”, cel la care te vei raporta atunci când o anume situație te blochează sau te trage înapoi, acolo unde te simțeai singur și neputincios, nevoit fiind să supraviețuiești.
Nu am întâlnit deocamdată în realitate acest adult responsabil al meu, nici măcar în cărți sau filme de ficțiune, însă tare mi-aș dori să devin eu vreodată așa. Tu să-mi spui, păpădia mea, dacă am reușit măcar să mă apropii:
-Adultul meu responsabil e puternic, chiar foarte puternic, atât de puternic că îl simți atunci când intră într-o încăpere, chiar fără să-l privești. Puterea lui nu constă în forță fizică nici în rapiditatea cu care se impune în fața celorlalți. Puterea lui e mult mai mare de-atât, ba chiar opusă. Adultul meu nu țipă, nu jignește, nu insultă, nu rănește (voit sau inconștient) pe nimeni și nimic (oameni, animale, copaci, pereți, mese sau scaune, planetă, univers). E atât de puternic încât nimic nu-l poate face să-și piardă controlul emoțiilor.
-Fiind atât de puternic, adultul meu va proteja mereu, acolo unde este nevoie de el, fără teama de a fi considerat fraier, fără teama că va deveni vulnerabil și alții vor profita de bunătatea lui, fără să aștepte ceva în schimb, acum sau în viitor. Va proteja (fără a răni însă) pentru că înțelege ce înseamnă să ai nevoie de ajutor, pentru că a fost și el acolo, va proteja pentru că poate să ajute și va proteja pentru că asta înțelege el prin umanitate.
-Adultul meu responsabil recunoaște imediat atunci când simte anxietate, rușine, vinovăție, nevoia de control, stres, neputință, nedreptate, singurătate. Indiferent cât de mult ar încerca aceste emoții să se deghizeze, să se ascundă în spatele tiparelor comportamentale, adultul meu le recunoaște imediat, le vorbește cu blândețe, cu răbdare, pentru a mia oară, le ia puterea și și-o așează el mândru în piept.
-Adultul meu responsabil privește lumea și pe sieși cu obiectivitate, onest. Nu caută cu disperare și însetare argumente (oricât de puerile ar fi) doar ca să-și susțină o idee, nu mai simte demult nevoia să aibă dreptate cu orice preț pentru că înțelege acum că da, să nu fii auzit, să nu fii ascultat, să ți se dea impresia că părerea ta, că tu nu contezi, că nu ești important, poate să fie încă atât de dureros pentru unii încât lupta aceasta pentru a avea dreptate nu este cu adevărat o luptă pentru o idee anume, ci mai degrabă o luptă pe viață și pe moarte pentru salvarea ta de la neființă.
-Adultul meu responsabil ține foarte mult la corectitudine (în sau în afara granițelor legii). Își va fi creionat deja caracterul, valorile în care crede iar acum le respectă cu sfințenie, nu pentru că îi e teamă de consecințe, de ceilalți, de izolare, ci pur și simplu pentru că acum doar așa poate trăi, doar așa se poate privi cu mândrie în oglindă, doar așa își poate simți sufletul ușor, doar asta îl face cu adevărat să se simtă bine cu el. Orice avantaj material, de statut în societate, de ușurare a vieții cotidiene ar cântări, mânjit, mai greu decât e el dispus să ducă.
-Adultul meu duce o viață sănătoasă, echilibrată, lipsită de vicii. Exact, nici măcar nu vapează! Și asta îl bucură, pentru că își respectă corpul, știe că merită să fie menținut în starea de sănătate, nu consideră că este un efort, o corvoadă, un compromis. A învățat să se bucure de mâncarea simplă, pe care ne-o oferă planeta, nu se mai uită cu tristețe spre mielușeii care țopăie veseli pe pășune în preajma Paștelui și râde acum cu toată inima de porcușorii haioși din videourile pe care le vede pe Youtube. Sportul face parte din trezitul de dimineață, apa e esențială și nu mai simte nevoia să umple niciun gol din suflet cu lucruri care nu au nicio legătură cu acel gol. Nu încearcă să impună acest lifestyle nimănui, nu învinovățește pe nimeni pentru că înțelege că toți oamenii sunt diferiți și fiecare are drumul lui de parcurs în viață. A renunțat demult la vapat, senzațiile tari și le ia din bucuria și uimirea cu care privește viața, a realizat că el e mult mai puternic decât o dependență amărâtă și patetică, însă uneori, când are chef, bea un pahar de vin roșu sec și se lasă purtat în lumea fascinantă a dezinhibițiilor, fără teama că va pierde controlul pentru că el rămâne mereu același, neschimbat.
-Odată ce adultul meu responsabil a înțeles că în viață nu TREBUIE să faci nimic, ci totul constă în alegeri pe care le faci conștient, viața a devenit mult mai ușoară: tu decizi cum reacționezi atunci când ți se întâmplă chestii, tu decizi cine vrei să fii, tu decizi cum te arăți celorlalți. Știu, această perspectivă poate fi terifiantă, pentru că atunci, întreaga responsabilitate îți revine doar ție, însă thrillul puterii poate fi mai eliberator decât orice frică din lume! Adultul meu nu caută vinovați pentru ceea ce i se întâmplă, nu aruncă vina ca să se scutească pe sine de suferință. Adultul meu știe că nimeni nu-i datorează nimic, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru modul în care ne face să ne simțim. A dispărut astfel inutila, epuizanta, crunta și necruțătoarea nevoie de a controla. Tu alegi cum răspunzi atunci când te simți inconfortabil, tu alegi cum te comporți, tu alegi dacă pleci sau rămâi, tu ești singurul care alege pentru tine și doar pentru tine. Ceilalți sunt responsabilitatea lor proprie și personală, fără să-ți ofere ție vreodată dreptul de a alege în locul lor sau de a suferi consecințele alegerilor lor. Tu poți alege doar să te repari pe tine iar să crezi că poți face asta în locul celorlalți te face să fii nu doar incredibil de arogant ci și intruziv în destinele altora, care au propriile lor lecții de învățat, în ritmul și cu implicarea pe care ei pot să o susțină în acel moment.
-În acest context, adultul meu responsabil nu simte nevoia de răzbunare. Înțelege de unde vine ea și știe cum să-i vorbească ca s-o înăbușe. Se centrează în schimb să oblojească rănile care au încercat să o trezească.
-Adultul meu responsabil este extrem de curios. Râde cu naivitate atunci când recunoaște senin că nu știe un anumit lucru și vrea să învețe cât mai multe despre el. E fascinat de toată lumea asta, ar vrea să trăiască 2 miliarde de vieți ca să aibă timp să se minuneze de cât de vastă și bogată e planeta noastră. Nu poate sta nicicum în loc, simte nevoia vitală să evolueze, să se dezvolte, să învețe. Citește mult, se uită la filme, la documentare, călătorește cu inima deschisă, fără preconcepții, doar-doar prinde și el o privire furată în ce înseamnă realitatea altor vieți (care i se potrivesc sau nu – asta chiar nu contează deloc), pe care e conștient că nu le va putea trăi vreodată deplin.
-Adultul meu responsabil nu place conceptul de perfecțiune. El crede că evoluția, creșterea se întâmplă prin greșeli pe care nici nu le bagatelizezi, nici nu încerci să le ascunzi sau să le pasezi altcuiva. Ți le asumi curajos, repari daunele și înveți din ele. Să trăiești situații aflate în zona ta de confort va face ca alegerile tale să fie pe cât de ușoare, pe atât de inutile. Adevăratul test se dă în plină furtună a emoțiilor tale și abia acolo vei avea posibiltatea să-ți arăți puterea. Adultul meu responsabil și-a înfrânt teama de penibil pentru că a învățat cum să fie bun cu el, răbdator, atent, așa cum poate nu au reușit să fie adulții și copiii de odinioară din viața lui. Și asta pentru că de ani de zile, adultul meu încearcă să-și crească cu grijă stima de sine, sentimentul că dincolo de orice ar crede altcineva despre el, dincolo de greșeli, eșecuri, nereușite, el este o ființă valoroasă, fără să fie nevoie să demonstreze asta. Simpla lui existență îi certifică valoarea.
-Adultul meu nu se erijează în judecător. Trece prin filtrul personal, își pune întrebarea cum ar reacționa el în acea anume situație, alege dacă vrea sau nu să procedeze în același fel, dar nu cataloghează ca bună-rea persoana respectivă, pentru că a învățat că fiecare om pe care îl întâlnim are în spate o infinitate de experiențe care l-au modelat, despre care noi habar nu avem. Fiecare om a simțit durerea în felul lui aparte. Fiecare om a crescut așa cum a putut el să se simtă în singuranță. În plus, pe adultul meu îl plictisesc teribil clasamentele. I se par seci și fără rost. Pe el îl fascinează poveștile din spatele oamenilor.
-Ca atare, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-a desăvârșit adultul meu responsabil a fost, de departe, depășirea nevoii de a face comparații. Uuuuf, tare greu a fost cu ea pentru că a fost sădită de când adultul nostru era doar un bebeluș și reușise, pesemne, mult prea târziu să șadă singur în fund, comparativ cu alți bebeluși de aceeași etate. A fost bucuros mai apoi când lua note mai bune decât colegii lui dar s-a întristat iar când prietenii lui aveau case mai mari, cu mai multe piscine și flori, deși, aparent, el era cel care lucra mai mult. L-a bulversat puțin atunci când societatea susținea sus și tare în continuare că spiritul de competiție e cel care susține performanța și progresul, dar totuși nu spunea nimic despre cât de mult îi măcina sufletul. Abia când a aflat că poate fi în competiție cu el însuși, abia când a aflat că fericirea altuia nu e și fericirea ta, abia când a aflat cât de eliberator se simte să nu-ți fie impuse (de tine sau de ceilalți) standarde de performanță ale vieții, să nu mai simți invidie, abia atunci a început cu adevărat să înflorească.
-Adultul meu responsabil știe să impună limite ferme, dar cu blândețe, în relaționarea cu cei din jur. Se cunoaște pe sine foarte bine, știe unde începe și unde se termină libertatea individuală, știe ce acceptă și ce nu, știe ce are nevoie și ce nu. Deși nu crede neapărat în conceptul de politically correctness, crede în empatie. Crede în comunicarea non-violentă și în beneficiile ei. Crede că pe un suflet rănit sau în derivă nu îl ajuți cu nimic încărcându-l și mai mult. Nici pe tine asumându-ți această greutate.
-Sinceritatea, onestitatea, adevărul sunt valori vitale pentru adultul meu responsabil, fără de care nu poate trăi în armonie. Însă e pe deplin conștient că acestea nu pot fi impuse celor care nu sunt pregătiți să le audă, celor care mai au drum de parcurs până acolo. Mai știe, de asemenea, că sinceritatea, onestitatea, adevărul, nu te absolvă, oricâte de pure ar fi ele, atunci când receptorul se va fi simțit inconfortabil de tonul vocii tale, de cuvintele tale, de intențiile tale. Aceste valori folosite ca arme nu fac altceva decât să-și piardă esența, să se decanteze. Ce a aflat însă deja adultul meu responsabil este că cel mai greu lucru este să fii sincer cu tine. Să tai fără ezitare în negări, în sisteme de apărare, în imaginile pe care ți le creezi protectiv despre tine și să stai acolo gol, fără apărare, vulnerabil, în oglindă. Să riști totul și să treci peste spaima de a te vedea poate urât, sau ciunt, să riști să nu recunoști nimic din ce proiectezi în neant. Să conștientizezi cât de departe ești cu adevărat de portretul adultului tău responsabil. Asta înseamnă cu adevărat curaj, pentru mine, și tot asta înseamnă cel mai greu și important pas spre a deveni cine-ți dorești.
-Adultul meu responsabil are liniște în suflet acum și mult curaj. Zilele acestea sunt puține lucruri care-l mai tulbură cu adevărat dar atunci când o fac nu-i mai e teamă de frică, pentru că știe ce are de făcut și are curajul de a acționa în ciuda ei. După multă vreme, reușește să se bucure iar cu tot sufletul de prima ninsoare din iarnă, de prima musculiță care străpunge frigul, de verdele hipnotizant al ierbii. Se oprește brusc în ploaie și stă acolo bucuros că e. Adultul meu s-a reîntors parcă în copilărie și se joacă acum cu puii lui, fără ceas, fără să se gândească la are de făcut, fără să-și amintească ce a făcut greșit, nu pentru că asta ne îndeamnă parentingul să facem. Se joacă pentru că asta simte nevoia să facă, pentru că asta îl bucură acum.
-Adultul meu responsabil nu a fost niciodată o persoană religioasă însă spiritualitatea a simțit-o întotdeauna. Și dacă e o rugăciune personală pe care să o simtă cu adevărat, acesta e: ”Doamne, dă-mi puterea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul și puterea să schimb ceea ce pot schimba și înțelepciunea de a face diferența între cele două.” Crede în egală măsură în divinitatea universului cât și în forța impresionantă a cuvintelor ce se transformă în convingeri. Așa că o repetă la nesfârșit.
Portretul adultului meu responsabil nu e finalizat și poate nu va fi niciodată. Va rămâne probabil un fel Dorian Gray adaptat la mine, la ce simt, la ce aspir, în ce (sper să) mă transform. Pe unele caracteristici mi le-am însușit deja, pe altele parțial iar la altele încă lucrez din greu. Poate vor apărea alte trăsături, pe parcurs, poate altele se vor finisa. Însă fără acest portret schițat în fața mea, știu că mi-ar fi mult mai greu să evoluez. Așadar, to be continued … till the end of time!
Iti recomand cu caldura cartea ”Ghidul copilului interior” de Cathryn L. Taylor. Este o carte-terapie care te va ajuta sa explorezi si sa lucrezi cu sinele tau si sa te intelegi mai bine. Cred ca fiecare dintre noi se confrunta cu provocari si emotii ascunse ale copilului interior, pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului pentru a face fata situatiilor dificile. Dar acest aspect aduce mult zgomot de fond in viata noastra si ne face sa ne simtim neputinciosi si nefericiti.