Pe un grup de mămici care folosesc blândeţea ca mod de educare a piticuţilor, cineva a pus o postare în care îşi arăta îngrijorarea pentru puiuţul de 1 an şi ceva care îşi urmărea umbra cu seriozitate şi atenţie, de câte ori aceasta îi apărea în cale. Întreba dacă şi alte mămici au observat acest fenomen la copiii lor şi dacă ele cred că e ceva normal.
Mi-am amintit imediat de un video pe care l-am văzut când eram însărcinată, cu o mulţime de copilaşi din toată lumea, cam pe la aceeaşi vârstă, care îşi descopereau umbra cu uimire, cu fascinaţie sau uneori cu teamă. Extrem de amuzant acel video pe care l-am şi căutat şi distribuit în comentariile acelei postări, poate aşa îi aduc un strop de linişte părintelui îngrijorat.
Unele comentarii erau bineînţeles răutăcioase pentru că aşa se întâmplă cu unele mămici care încep să se simtă experte nu numai în creşterea copiilor dar şi în emoţiile omeneşti.
Mie însă mi-a fost tare drag nu doar de piticuţul ce avea o problemă reală „în spate” dar şi de părintele proaspăt care îşi priveşte copilul cu aceeaşi uimire cu care ar descoperi pentru prima oară că are o umbră. Te fascinează tot la puiul tău şi cauţi mereu încurajări că totul este bine, că totul va fi bine şi în viitor.
Prea concentraţi asupra copiilor noştri, privind de sus, încercând cu toate puterile să scrutăm tot orizontul şi să îndepărtăm orice pericol din calea piticului, uităm să privim lumea de la nivelul de un an şi ceva, prin ochii lor. Încerc să-mi imaginez cum m-aş simţi eu, apărută de puţin timp pe o planetă nouă în care încă încerc să-mi dau seama cum funcţionează lucrurile. Probabil că aş fi teribil de încântată de tot ce văd în jur dar şi temătoare ca nu cumva, printr-un gest involuntar să declanşez vreun mecanism care să mă rănească în vreun fel. Da, dacă nu aş şti cum e cu lumina şi cu umbrele cred că şi pe mine m-ar speria o chestie neagră care se lipeşte de mine şi refuză să plece atunci când o alung. Măcar dacă ar zâmbi şi mi-ar spune că vrea să fim prieteni. Dar nu, ea stă acolo mută şi-mi urmăreşte orice mişcare. E o invadare abuzivă a spaţiului şi până nu şi-ar declara deschis intenţiile, nu cred că m-aş simţi foarte confortabil în prezenţa ei.
Când tu ai gândul doar la cât a mâncat puiul tău la prânz, ce culoare a avut caca de dimineaţă, dacă eşti mereu atent la semnele de oboseală, la bubiţa aceea suspectă ce i-a apărut pe obrăjor şi la obstacolele care i-ar putea putea pune siguranţa în pericol, s-ar putea să uiţi că în graba ta, nu i-ai prezentat piticului umbra care îl va însoţi uneori, s-ar putea să uiţi cum a fost când ai descoperit tu prima oară că ai o umbră.
Ania e şi ea fascinată de umbre pe care cel mai adesea le desenăm seara cu o lanternă pe tavan. Ne spun poveşti fantastice şi sunt extrem de amuzante. Vara, în soarele arzător, le facem să danseze pe asfalt. Noi le suntem stăpâni şi ele ne urmează orice am porunci.
Deşi e greu să te detaşezi de responsabilităţile tale de părinte, atunci când reuşeşti să priveşti lumea prin ochii fetiţului tău, parcă începe să capete din nou strălucirea aceea pe care o simţeai odinioară!
Sursa foto: https://pixabay.com
