-Ești frustrată de mine!
-Ba nu-i adevărat, eu n-am nicio frustrare! Eu am încredere în mine! Frustrată eşti tu!
Adevărul este că toţi suntem, mai mult sau mai puţin frustraţi, la un moment dat. Atunci când aşteptările sau dorinţele noastre, dintr-un motiv sau altul, nu sunt realizate, experimentăm sentimentul de frustrare, de lipsă. Cum gestionăm această frustrare depinde de nivelul de toleranţă pe care îl avem în preajma acestei simţiri educabile din copilărie.
„Totul mi se întâmplă numai mie!”, „De ce nu reuşesc să înfăptuiesc această sarcină?”, „S-a terminat totul!”, „E o zi îngrozitoare!” sunt exemple de gânduri negative care însoţesc starea de frustrare. Toleranţa scăzută la frustrare este rezultatul unei percepţii greşite şi exagerate a situaţiei dificile combinată cu credinţa că este oribil să trăieşti acel disconfort.
În funcţie de gradul de toleranţă la frustrare pe care fiecare îl are, reacţionăm diferit în faţa acestei emoţii: unii ţipă, zbiară, înjură, trântesc, plâng (cei cu toleranţă scăzută), în timp ce alţii reuşesc să manifeste gânduri pozitive şi răbdare, ceea ce duce la o percepere adecvată şi reală a situaţiei dificile şi implicit la o toleranţă crescută la frustrare. Dacă reuşim să ne detaşăm de acel moment şi să realizăm că acea situaţie este doar un punct nesemnificativ pe axa vieţii, reacţia noastră în faţa frustrării va fi mult îmbunătăţită.
Acest lucru este foarte greu de realizat la copiii micuţi care nu pot încă să-şi verbalizeze emoţiile, care nu pot să-şi educe încă răbdarea, pentru care totul se întâmplă aici şi acum. În jur de trei-patru ani putem vorbi despre educarea toleranţei la frustrare. Nu răspunzând cu furie la frustrarea copiilor, nu îndeplinindu-i imediat orice solicitare ci învăţându-i să aibă răbdare, să-şi verbalizeze emoţiile şi să perceapă situaţia aşa cum este în realitate. Needucată din copilărie, toleranţa la frustrare ne va îngreuna mult viaţa de adult.
Pentru cei micuţi, de doi-trei ani, toleranţa scăzută la frustrare va degenera în crize intense de furie, aşa numitele tantrumuri (crize intense de furie descărcate prin strigat, urlat, dat din picioare, tăvălit pe jos, tremurat, tras de păr, lovit, zgâriat, mușcat, etc; durează până la 15 minute și eliberarea se realizează prin plâns). E foarte greu pentru ei să înţeleagă această emoţie puternică şi atât de neplăcută chiar şi pentru noi. Nu pot să se descarce prin cuvinte, nu pot să aibă răbdare, nu pot manifesta control asupra emoțiilor, sunt consumaţi pe deplin de acea trăire care-i bulversează.
Reacţia noastră în faţa tantrumurilor este extrem de importantă şi implică empatie, blândeţe, iubire şi afectivitate, răbdare. Nu ajută cu nimic să reacţionăm cu agresivitate pentru că puiul nu poate controla furia pe care o simte. Tot ce trebuie să facem în gestionarea acestor crize de furie este să rămânem în permanenţă alături de copil (chiar dacă ne respinge şi refuză contactul fizic), să-l asigurăm în permanenţă de dragostea noastră (cu atât mai mult cu cât acum chipul lui este transformat de furie), să empatizăm cu trăirile pe care le are, să verbalizăm în locul lor emoţiile, să-i spunem că înţelegem că este supărat şi că este un sentiment foarte greu de suportat, să eliminăm ruşinea provocată de prezența celor din jur pe care am putea-o simţi în aceste tantrumuri (majoritatea dintre ele se desfăşoară în locuri publice) şi să ne centrăm întreaga atenţie doar pe copil, să ne asigurăm că nu se poate răni (pe el sau pe alţii) şi chiar să-l îndepărtăm de locul în care s-a produs tantrumul (de cele mai multe ori nu vom găsi cooperare la copilul furios aşa că poate fi necesar să-l luăm pe sus), dacă ar putea avea vreo legătură cu izbugnirea crizei de furie (prea multă gălăgie, prea mulţi oameni) sau dacă îi putem deranja pe cei din jur (suntem la teatru sau la restaurant).
Cel mai bun tratament este însă prevenţia, aşa că cel mai bine ar fi să observăm exact care sunt factorii care declanşează tantrumul şi să-i înlăturăm înainte de a acţiona negativ (foame, somn, agitaţie, lipsa atenţiei, etc.).
Nu pot spune încă de Ania că a experimentat tantrumul. Face mici crize de furie izolate și scurte ca durată (până în 30 de secunde).
Strânge pumnișorii și-și încoardă mânuțele, strigă furios printre dinții strânși, aruncă obiectele care au supărat-o.
Cauzele declanșării acestor episoade de furie sunt două:
-când nu reușește să facă ceva (să potrivească un incastru, să-și păstreze în picioare pantofii mei cu toc, să-și ia singură bluza pe ea, să finalizeze acțiuni care implică utilizarea motricității fine a mânuțelor)
-când nu are parte de toată atenția mea
În acele momente abandonez orice activitate și mă apropii de ea, verbalizez trăirea și acțiunea eșuată:
-Oooof, ce enervant poate să fie că mânuțele tale nu reușesc deocamdată să scoată omulețul din mașină. Ești furioasă acum și de aceea ai aruncat mașinuța în dulap. Cred că o îmbrățișare te va face să te simți mai bine.
De fiecare dată, absolut de fiecare dată, ne îmbrățișăm și furia dispare ca prin minune.
O îndemn apoi să mai încerce acțiunea frustrantă în timp ce îi vorbesc calm și-i explic ce ar trebui să încerce diferit (deschide ușa mașinii și încearcă așa). Dacă tot nu reușește încerc să transform situația în amuzament:
-Heeeei, omulețul acesta s-a agățat de volan și nu mai vrea să-i dea drumul!! Omulețuuuuleee, hai la noi să vezi cum o gâdil eu pe Ania pe burtică.
După ce tensiunea a dispărut îi spun că în curând, cu siguranță va reuși să facă mai multe lucruri interesante.
Dacă furia a fost generată de faptul că eu sunt implicată în altă activitate, las totul baltă și petrec puțin timp cu ea.
Dacă simt că e mârâită, nu-i convine nimic și ripostează tot mai des cu privire la diferite activități, caut factorul extern care declanșează situația (foame, sete, oboseală) și remediez situația (gustare, apă, odihnă) înainte ca aceasta să degenereze într-o criză de furie.
Sunt bucuroasă că devine tot mai răbdătoare și când ne întâlnim cu o situație pe care o cunoaște (eu gătesc), mă strigă de două ori ca să mă atenționeze că are nevoie de mine și când îi explic că acum torn apa și-apoi stau puțin cu ea, mă așteaptă liniștită până termin. Dacă exagerez însă cu așteptarea, trebuie să fiu pregătită pentru consecințe.
Pentru că nu are parte de prea multe nu-uri și reguli, pe acestea le acceptă relativ ușor, fără crize de furie, doar cu o supărare ușoară și trecătoare.
Sunt extrem de mândră de îmbrățișarea noastră vindecătoare de supărări și de furie. E pecetea cu care încheiem orice situație tensionată. Atât de mult ne ajută încât după după ce trec cele câteva secunde de furie, Ania vine acum direct spre mine, cu mânuțele întinse, să-și primească îmbrățișarea cuvenită!
Sursa foto: https://globalgenes.org
