La cei 43 de anișori pe care-i posed, încă reușesc să învăț lucruri noi despre mine. Mă rog, nu noi, ba deloc, doar conștientizate mai târziu, privite într-o altă lumină.
Cumva e ca și cum eu îmi trăiam liniștită viața, ca un om normal ce sunt pe acest pământ, până când, acum vreo câțiva ani, am descoperit cu uimire că de fapt trăiesc ca actor principal într-un film, ce are scenariul deja scris de secole, și al cărui regizor este o fantomă de-ale mele din trecut, fantomă ce s-a născut din fantomele mamei mele și ale tatălui meu, ale bunicilor și strămoșilor mei.
Din umbra unui decor bântuit mi se suflă replici pe care le cred ale mele, mi se insinuează comportamente, emoții, simțiri, gânduri, reacții, alegeri, așteptări.
Așteptări. Așteptări. Așteptări. Spus de prea multe ori, un cuvânt are tendința să-și estompeze ușurel sensul și să devină neclar, încețoșat ca și cum parcă l-ai recunoaște dar nu complet, în integralitatea lui.
Încerc să-mi dau seama ce fel de actor sunt sau în ce film joc dar sunt prea prinsă în scenariu ca să pot conștientiza. Așa că o iau ușurel, încet-încetișor, din cuvânt în cuvânt, spre scaunul regizorului. Nu-mi dă voie să părăsesc platoul de filmare dar faldurile fâlfâinde ale fantomelor reușesc să mă mascheze suficient cât să pot arunca ici-colo câte o privire spre camera fixată asupra scenei principale. Încep să râd în hohote. Nu, nu e deloc comedie. Pare un film banal, ușurel, comun. Dar e ceva incredibil de comic în jocul actorului principal. Se ia mult prea mult în serios. E dramatic, intens și afectat, prea teatral, ca și cum Raskolnikov l-ar juca pe Xander Cage. E ca și cum ar fi memorat prea bine scenariul și acum pune tot patosul de care e capabil în redarea lui cu speranța că tânărul public va fi marcat profund de prestația lui. Doar că, ce să vezi, movie set-ul e complet gol, nici țipenie de spectator prin preajmă. Pe alocuri, câte un alt actor abătut de propria-i performanță actoricească mai aruncă o privire fugară, pe care însă nu o poposește prea mult, preocupat să-și ducă rolul mai departe.
Și atunci realizez că movie set-ul meu nu e nici măcar singular. Că nu sunt singurul actor dramatic, că toți trăim un alt film scris cu mult timp în urmă de către altcineva.
Așteptare, așteptări, substantiv comun de genul feminin. Atunci când previzionezi că ceva anume se va întâmpla. Atunci când ai pretenția, cerința, expectanța ca anume cineva să se comporte într-un anume fel, dezirabil pentru tine.
Nu știu cum apar aceste așteptări. Nu știu dacă ți le creezi singur pe baza experiențelor care te marchează sau dacă-ți sunt suflate-n gând de vreo nălucă a trecutului. Dar ce am descoperit eu e că așteptările au fost distribuite cu un rol principal în drama noastră. Așteptările ne transformă în infatuați care consideră că altcineva ne este dator nouă cu ceva, altcineva este obligat moral să ne îndeplinească nouă niște nevoi. Iar dacă aceste nevoi nu sunt satisfăcute conform presupunerilor noastre drama se transformă în tragedie: ne simțim trădați, răniți, furați, înșelați, păgubiți, privați de dreptul nostru de a presupune corect. Și acest fapt, privit conceptual, detașat, de pe scaunul regizorului, stârnește râsul. Nu e un râs malițios, menit să te pună la pământ ci un râs eliberator, transformator, deschizător de noi orizonturi, de noi sau mai vechi învățături despre tine.
Mă aștept ca prietena mea să-mi ia apărarea atunci când mă cert cu cineva, asta e o condiție esențială a prieteniei din punctul meu de vedere.
Mă aștept ca iubitul meu să nu mai joace la ruletă. Dacă mă iubește cu adevărat și nu vrea să mă piardă, se va schimba pentru mine.
Mă aștept ca șeful meu să vadă că lucrez mai mult decât colegii mei. Eu sunt cea care merită promovarea.
Toate aceste așteptări pot fi nevoi de-ale tale valide și reale, relevante pentru tine, atâte vreme cât nu le impuți celorlalți, atâta vreme cât nu-i faci răspunzători de ele, unici responsabili ai satisfacerii lor. Fiecare are dreptul să fie așa cum dorește și simte, fiecare e ghidat de fantomele lui și are demonii și îngerii lui de dus. Învestirea altora cu titlul de realizator de așteptări aduce cu sine, într-un final, dezamăgire, furie, teamă, deznădejde, dramă. Asta nu înseamnă însă că trebuie să renunți la nevoile tale. Din contră. Asta înseamnă că îți pui your big boy pants, că încetezi cu lamentările, cu învinuirile, cu dramele și începi să alegi pentru prima oară, poate, eliberat de fantome, tu, cine ești azi, pentru tine, cel dintotdeauna. Alegi să continui o relație sau o situație inconfortabilă dar familiară, pentru că îți asumi conștient această alegere. Alegi să ieși din conjuctură, conștient fiind că noul va fi inconfortabil. Alegi să stabilești tu prețul nevoilor tale, conștient fiind că ești singurul care-l va plăti și singurul care se va bucura de achiziție. Să alegi singur și să știi că nu ai pe nimeni pe care să-l poți trage la răspundere pentru asta e înfricoșător. Rămâi gol, tu în fața ta. E imaginea pe care te așteptai să o vezi? Poate că nu. De cele mai multe ori nu. Dar e cea mai puternică, neblurată și reală imagine pe care o ai. Și ăsta e mare lucru de realizat într-o viață de om, chiar trăită ca un film, până deunăzi.
Trăim cu convingerea că facem alegeri conștiente, că suntem oameni mari și liberi, stăpâni pe destinul lor. De cele mai multe ori însă aceste alegeri sunt demult deja făcute pentru noi:
Am ales ceea ce mi-am dorit întotdeauna: să fiu o femeie de carieră. Asta nu are nicio legătură cu faptul că părinții mei n-au știut cum să mă facă să mă simt valoroasă și au lăsat asta în cârca mea, să o dovedesc eu lumii.
Am ales să nu mă căsătoresc, un act nu e important pentru mine. Asta, desigur, nu are nicio legătură cu faptul că mariajul părinților mei a lăsat încă urme care se simt adânc în sufletul meu.
Aleg doar parteneri care sunt toxici pentru mine iar asta cu siguranță nu are legătură cu faptul că îmi recreez, inconștient, mediul familiar în care m-am simțim în copilărie.
Alegerile au, de cele mai multe ori, o mare legătură cu așteptările pe care le avem de la noi, așteptări formate pe parcurs sau dobândite din familie și au mult prea puține tangențe cu nevoile noastre reale.
Poate părea o vizune pesimistă aceasta în care te dezbari de așteptări asupra celorlalți. Poate părea o viziune înfrântă, decimată, solitară, o viziune care și-a pierdut speranța în omenire, în bunătate, în generozitate, în altruism, în comunitate. Pentru mine însă reprezintă exact opusul. Abia atunci când eliberezi oamenii de obligațiile contractuale ce răzbat din așteptări, când elimini din această ecuație învinovățirea ta sau a altora, abia atunci te poți bucura cu uimire de bunătatea nedisimulată, de gesturile simple ce vin firesc, de frumusețea oamenilor care te înconjoară. Pentru mine, asta e vizunea care trebuie trăită. Conștient, real, asumat.
Cea mai grea încercare însă nu mi se pare de a renunța la așteptările tale asupra celorlalți ci la așteptările celorlalți asupra ta. Să scuturi acea imagine pe care ceilalți o văd pe ecran, pe care se așteaptă să o regăsească, să dezamăgești, să trădezi, să rănești, să te simți impostor, trădător, să pui limite, să-ți aperi nevoile cu prețul altora ce nu-ți aparțin este o încercare pe care, cel puțin generația mea, crescută cu conceptul de vină în suflet, nu este pregătită încă o treacă fără să se afunde și mai rău în drama acuzării de sine.
But one can only hope! Cine știe, poate cândva, curând, vom reuși să ne privim și pe noi real, fără așteptări, convinși fiind to the core că suntem oameni buni, poate vom reuși să ne privim curioși de ce decizii și alegeri urmează să facem.
Cum o arăta viața fără așteptări? Habar n-am! Acum încerc să aflu. Nu știu prea multe persoane care să aibă acest curaj extrem de a trăi o viață liberă de așteptări, o viață bazată pe sine și pe alegeri personale asumate. Îi văd râzând dar încă nu știu cum se simte râsul lor.
Până atunci, mă las purtată de apele din Seahaven. Flirtez cu scările, mă joc cu ele și contemplu ieșirea. Am văzut The Truman Show demult. Mi-a plăcut tare. Recent am realizat că îl privisem doar ca actor. Din scaunul regizoral capătă cu totul alte valențe. Tu ești creatorul filmului tău. Conștient sau inconștient, tu faci alegerea. Poți vorbi. Te auzi.
Sursa foto: https://www.acmi.net.au/
