Sunt peste măsură de fascinată de legătura strânsă care se creează în burtică, între pui şi mamă, o legătură care transcede perioada intrauterină şi se prelungeşte şi după naştere, atunci când copilul preia stările afective ale mamei.

Eu am fost o proaspătă mămică liniştită şi relaxată şi tind să cred că asta a avut ceva de-a face cu lipsa colicilor păpădiei. Cel puţin, experienţa noastră asta spune.

Legătura dintre noi a fost observată şi de domnul tătic de fetiţ, care atunci când vede că am câte-o stare mai nasoală îmi spune să încerc să mă liniştesc pentru că i-o voi transmite şi puicii. Are dreptate.

Ania încă este receptivă la dispoziţia mea afectivă. Chiar dacă eu cred că nu trădez prin nimic ceea ce simt, atunci când sunt nervoasă, furioasă, păpădia devine mârâită, aruncă lucruri şi se ceartă cu ele în locul meu.

Dacă sunt veselă şi bucuroasă, puica dansează şi cântă prin casă.

Când sunt anxioasă, de pildă când i-am cumpărat Hita Papata şi eram îngrijorată că fetiţul va refuza să o folosească, după toate eforturile noastre de a o instala, Ania a ignorat total comportamentul meu de cheerleader la adresa hamacului şi mi-a ascultat starea interioară, ignorând total leagănul câteva zile la rând, până când m-am calmat şi eu şi am realizat că nu e nicio tragedie dacă avem acum un nou obiect decorativ ce atârnă din tavanul camerei puicii.

Sau: mă pun cu Ania în pat la somn. Totul e bine şi frumos. Amândouă alunecăm încet spre visele noastre. Ne-am găsit poziţia confortabilă, respiraţia începe să devină regulată, zâne şi unicorni încep să danseze în jurul nostru, când … îmi amintesc brusc că am uitat să bag mâncarea în frigider, ceea ce înseamnă că nu-mi permit să adorm încă. Deşi nu fac nicio mişcare, în câteva secunde fii-mea e în picioare, pregătită de joacă.

Preluarea stărilor e reciprocă. Când Ania a făcut vaccinul de un an la care a plâns destul de mult, pe mine m-a durut toată ziua piciorul, mă trezeam că verific, din oră în oră, locul înţepăturii în piciorul meu, ba chiar m-am pomenit şi cu un mers şchiopătat. Când puica e răcită, am şi eu toate simptomele ei.

Comunicarea noastră empirică e cel mai puternic factor motivaţional. Atunci când ştiu că ce simt eu poate avea efect asupra păpădiei, găsesc cu uşurinţă resurse pentru a regla acea dispoziţie şi a o transforma în ceea ce-mi doresc cu adevărat să-i transmit Aniei.

Sunt ca o telecomandă care-i prezintă puicii lumea în fucţie de canalul direcţionat pe calea undelor. Poate fi un post amuzant în care viaţa se aşterne vesel, cu floricele şi cântece voioase sau, din contră, totul poate fi zugrăvit în lumini de lupte şi război. Uneori mai sunt furtuni şi vijelii care pot bruia semnalul, dar dacă zgudui puţin de antenă, ceaţa se risipeşte cât ai clipi şi găseşti soarele care e întotdeauna acolo undeva, dincolo de nori.

Sursa foto: https://mikiaboom.wordpress.com

 

 

Telecomanda dispoziţiei şi legătura empirică

Leave a Reply

Your email address will not be published.