Talent are o persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile.
În general, pot spune că am încredere în mine, sunt suficient de realistă, de obiectivă şi mă cunosc destul de bine încât să ştiu care sunt plusurile şi minusurile mele. Îmi place de mine, cu bune și cu rele.
Părerea celorlalţi contează. Cine spune că nu este aşa cred că încearcă să se amăgească puţin. Cred că, cu cât eşti mai înverşunat în a susţine contrariul, în a încerca să-ţi creezi o imagine de lup solitar care nu are nevoie de aprobarea celorlalţi, cu atât ţi-a fost sufletul mai rănit de aceştia. Altfel, de ce ai posta pe reţele de socializare atâtea citate despre cât este de bine şi frumos să nu conteze părerea altora, spre a fi citite tocmai de aceştia?
Tuturor ne place să fim lăudaţi şi toţi vom fi încurcaţi de o critică. Câtă energie şi importanţă dă fiecare acestor păreri, ţine de cât de mult te cunoşti, de cât de mulţumit eşti de tine însuţi, cât ești de influențabil şi de cât de mult te placi tu pe tine.
Mie îmi place să fiu lăudată. 🙂 Nu veţi vedea falsă modestie la mine. Nu voi striga în gura mare că eu sunt cea mai minunată din lume, dar cu siguranţă voi zâmbi satisfăcută când altcineva va remarca asta.
Dacă îmi subliniaţi defectele voi fi prima care va face mişto de ele. Mi le cunosc destul de bine, mă enervează, încerc să le schimb dar dacă nu reuşesc, le voi accepta cu un zâmbet de autoironie.
Dacă însă îmi veţi face un compliment pentru ceva ce eu nu consider că mi se cuvine, mă voi simţi foarte inconfortabil. Am un spirit justiţiar în mine, de când eram mică şi îmi va fi greu să gestionez situaţia. Voi aprecia buna intenţie a complimentatorului dar mă voi simţi ipocrită dacă voi accepta acel compliment. Şi ipocrizia mă deranjează extrem de mult.
Mulţi oameni dragi îmi spun că am talent literar. Şi eu mă simt inconfortabil.
În percepţia mea, talent înseamnă ceva remarcabil. Pentru mine, talent înseamnă ceva înnăscut care este apoi educat, exersat, prelucrat şi exploatat la maxim.
Îmi amintesc cât de fascinată eram când i-am citit memoriile lui Eliade şi Romanul adolescentului miop. Acolo pot vorbi cu siguranţă de talent remarcabil şi de o pasiune care schimbă destine. La un moment dat, Eliade şi-a propus în adolescenţă să nu mai doarmă decât foarte puţin ca să aibă timp mai mult să citească. Bineînţeles că a ajuns să fie extenuat şi a trebuit să redea somnului importanţa pe care o are pentru organism, dar eu am rămas profund impresionată de această pasiune devoratoare care te face să renunţi la nevoile tale bazale pentru a o satisface.
În cercul de prieteni a lui Eliade se vorbea despre atâtea cărţi şi autori câţi eu nu voi putea cunoaşte într-o viaţă întreagă.
Da, Eliade avea talent literar pe care l-a educat şi urmat cu pasiune. E cam greu, în aceste condiţii, să spun despre mine acelaşi lucru.
E adevărat că sunt mulţi jurnalişti acreditaţi care eu consider că nu au ce să caute în acea poziţie. Dar asta nu mă propulsează pe mine brusc şi neaşteptat în tagma lor.
Mă cert şi cu blogul meu care insistă să-mi spună că ce scriu eu se numesc articole. Din punctul meu de vedere sunt postări, gânduri expuse pe un ecran. Să scrii un articol înseamnă că ai învăţat în şcoală tot ce trebuie să ştii despre acestea. Dacă m-aş lua după blogul meu ar însemna că aş putea trece în CV că am 120 de articole scrise în jurnalul meu din adolescenţă.
Eu cred că am o înclinație spre scris, izvorâtă din atracția pe care o simt pentru acest domeniu și nu dintr-o forță interioară care-mi ghidează viața în acest sens. Scrisul mă relaxează și mă eliberează.
Sunt extrovertă, îmi place să mă arăt lumii la fel de mult cum îmi place să cunosc oamenii. Îmi place când cineva îmi citește blogul și rezonează cu ceea ce scriu dar pot să stabilesc limita între atracție și talent.
Ar fi minunat să am sute de cititori ai blogului dar dacă doar Ania singură va fi cea care îl va citi, pentru mine satisfacția va fi deplină.
Unul dintre defectele mele principale este lipsa de perseverență. Sunt zodie de foc, pasională și înfocată. Mă aprind repede, mă entuziasmează imediat o idee, un proiect în care mă arunc cu tot avântul și cu toată energia. Problema mea este însă că mă plictisesc la fel de repede și renunț la efortul susținut, abandonez totul și încep altceva nou și interesant.
Mi-am propus să nu renunț la blog și să scriu zilnic câte ceva. Pentru Ania. Nu am întotdeauna chef sau timp dar mă străduiesc ca de această dată să nu abandonez.
În acest moment am zece postări care așteaptă să fie puse pe blog. Sunt zilele mele de concediu pentru atunci când nu am timp sau când vreau să-mi dedic o zi întreagă numai păpădiei. Sunt scrise atunci când preaplinul sufletului meu simțea că o postare pe zi e prea puțin.
În general, scriu dimineața, cu puica și jucăriile ei lângă mine, întrerupându-mă când ursulețul are nevoie de un duș, când dinozaurul trebuie să-i dea o pupă iepurașului rănit sau când păpădia are nevoie de o îmbrățișare. Dar se întâmplă să scriu și atunci când fetițul doarme sau se joacă împreună cu cei dragi.
Asta sunt eu și știu că Ania e mândră de mine, orice aș face. Îmi doresc ca acest blog să-i fie aproape, să o amuze atunci când va fi tristă și s-o ajute să simtă mereu, chiar și atunci când nu suntem lângă ea, cât de mult este iubită de toți cei dragi ei.
Sursa foto: https://www.theodysseyonline.com/10-signs-youre-writer