Sunt total ancorată în lumea viselor. Totul e lin și ușor și se simte miros de odihnă. Asta până aud cel mai dulce glas din lume în urechi: -Maaami, wake up! Tlezește-te, mami! Hai sus! Vreau să mă duc spre
Dezastrul ăsta din casă pare infinit. Hmm, infinit! Ce termen interesant! Îmi amintesc când eram micuță și mi s-a explicat prima oară acest concept … -Maaaaamiii, adu Ania Patlula Cățelușilor. A dișpălut! Nu găsește Ania! Recuperez evadații. Așaaaa!! Unde rămăsesem?
În mod normal, trebuia să fim deja acasă, îmbrățișând-o strâns pe Masha. Dar pentru că ciclonul nărăvaș a hotărât să ne mai țină o noapte la mare, ne-am conformat. Nu există o marjă de risc care să fie acceptabilă atunci
Am mai tot spus despre mine că am nevoie de spaţiu, de libertate. Venirea serii nu schimbă nimic. Nevoia mea este valabilă şi când mergem la culcare. Cred că vreun an am fost şi eu femeie normală şi-am dormit îndrăgostită
