Chiar nu e nicio glumă: soțul meu se îndrăgostește periodic! Ok, poate că nu e o iubire romantică (întrucât majoritatea sunt bărbați, deși are și câteva reprezentante de gen feminin), poate că ei se numesc între ei prieteni, bro, frați, dar cu siguranță manifestă simptomatologia unei îndrăgosteli adevărate.

Să vă explic.

La început, îmi aruncă așa, într-o doară, cu o relaxare mimată, ca un adolescent care nu știe deocamdată exact ce simte, o aluzie despre o posibilă înfiripare a unei relații:

-Am cunoscut azi un tip interesant. Îl cheamă Mircea Mirciulescu, e însurat, are doi copii și lucrează în transporturi. Pare smart.

În vreo câteva zile-săptămâni, situația începe să se înflăcăreze și-mi turuie încontinuu despre domnul Mircea Mirciulescu care, aparent, posedă o multitudine de calități extraordinare și lipsa oricărui defect real.

După puțină vreme, domnul Mircea Mirciulescu pare că și-a găsit loc confortabil în sufletul soțului meu:

-Ha-ha, știi ce mi-a zis azi Mircea?

Sau

-Exact așa mănâncă și Mirciulică (da, exact, au ajuns la alinturi) supa de tăieței: cu pâine, ca mine!

Sau:

-Lui Mirciulică îi plac crizantemele!

Ok, poate exagerez, poate că o fi vorba de vreun soi de mașină  sau de vreun luptător de K1 feroce și masculin sau vreo echipă de fotbal, but you got the point!

În perioada următoare, cei doi amorezi cu greu mai pot fi ținuți departe unul de celălalt. Apar date-urile aproape zilnice, poveștile de seară împreună la un pahar de duh cu aromă bahică în care se dezbat crizele existențiale ale spiritului, asezonate pe alocuri cu multe istorisiri din contemporaneitatea înconjurătoare (care nu, în cazul bărbaților nu se numește sub nicio formă bârfă). A doua zi, chiar dacă nu-și mai amintesc mare lucru din cele concrete discutate acolo, rămân totuși cu un sentiment că au trăit o noapte nebună, inaccesibilă profanilor care sunt prea superficiali ca să-i înțeleagă sau prea invidioși ca să-i aplaude. Ceea ce-i unește și mai mult.

Și, într-o zi nu prea îndepărtată, vine acel moment unic din viața fiecărei relații: momentul în care i-l prezinți pe Mirciulică soției.

Te pregătește dinainte:

-Vezi că nu stă mult! Îți aduce flori, i-am zis că-ți plac alea de câmp da’ nu știu dacă găsește. Să nu faci mutre. Poți să pregătești ceva de ronțăit dar nu te stresa.

Apoi apare el, Mirciulică, în sfârșit. Vrea să pară sigur pe el dar îi simți emoțiile de când intră pe stradă. Vorbește frumos, însă atent la conținut și cu o dicție forțată. E clar că vrea să te impresioneze. Încearcă o glumă. Nu-i iese dar tu râzi oricum, de încurajare. Faci puțină conversație și te retragi discret, pretextând o activitate cu copilul.

Trăind într-o lume crudă și haină ca a noastră, după un timp vor apărea și problemele. Îți auzi întâmplător soțul vorbind la telefon din baie de unde s-a dus să curețe sacul aspiratorului:

-Nu mă lasă, bă! Zice că trebuie să facem curățenie că altfel ne mănâncă puricii. Tu ai convins-o pe-a ta? Ok, ne vedem mâine, dar mai am o juma’ de oră treabă și după aia intru puțin pe mess.

Ziua continuă cu tine la șmotru și cu soțul care râde isteric butonând la telefon, amintindu-și totuși să-ți arunce din când în când câte-o privire de copil neîndreptățit.

Ca orice lumânare care arde atât de puternic, pasiunea se consumă la un moment dat și, cel mai adesea, în urmă va rămâne doar o urmă de fum. Mai întâi, soțul observă că te-ai tuns. Zâmbești tăcut și alegi să nu-i spui că au trecut două luni de-atunci. Apoi constați cu uimire prezența lui activă în ziua de curățenie.

Într-o după-masă, vezi pâlpâind pe telefonul lui, numele lui Mirciulică. Soțul mormăie în barbă, mai mult pentru sine:

-N-am chef să vorbesc acuma. Mă duc să mă uit la motociclism. Îl sun mai târziu.

Dar nu o face.

Și uite așa, într-o altă zi, dând peste o crizantemă din greșeală, începi să te întrebi ce s-o fi întâmplat cu Mirciulică pentru că tare mult a trecut de când ai mai auzit ceva despre el.

Alteori, pasiunea se transformă într-adevăr într-o relație mai așezată, mai echilibrată, mai matură. Se sună de sărbători, se ajută la nevoie, se bucură împreună la aniversările, nunțile și botezurile din familiile lor, mai ies câteodată la o bere ca să afle cum o mai duce fiecare zilele acestea. Dar cam atât.

Fumul pasiunii stinse valsează delicat înspre cer, lăsând în urma sa doar amintirile unei iubiri apuse. Dar damn it, ce vârtej de amintiri amețitoare au rămas în suflet!

Recunosc, eu nu prea înțeleg îndrăgostelile acestea. Pentru mine lucrurile sunt mult mai simple. Prieteniile mele durează de zeci de ani (cea mai veche de 30, cea mai nouă de 10), mereu aceleași. Am fost și noi îndrăgostite la început dar asta se întâmpla demult tare că nici nu ne mai aducem aminte ce simțeam. E greu să mai empatizez cu soțul meu acum. Am încercat și eu pe alocuri să mai înfirip ceva, dar ori am devenit prea selectivă, ori primesc tot ce-mi doresc și am nevoie de la fetele mele dragi.

Așadar, nu știu cum stă situația pe la alte bordeie, dar, în cazul în care mai există soți/soții ai căror parteneri au tendința să cadă ușor sub patima pasiunii camaraderești, pe mine mă bate gândul să înființez grupul de suport: Clubul soților cu parteneri confuzați amical. Nu știu, am putea croșeta și noi ceva, am olări o ulcică, am mânca o măslină, am spune glume, am mai râde, am face haz de necaz, ar mai trece timpul, zic.

Ce spuneți, există ceva doritori? 🙂

Sursa foto: www.freepik.com

Soțul meu se îndrăgostește periodic
Tagged on:                         

Leave a Reply

Your email address will not be published.