31 octombrie sună la fel de familiar pentru mine ca 1 mai sau 25 decembrie. E o mega sărbătoare! Nu, nu pentru că e Halloween-ul ci pentru că e ziua lu’ sor-mea!
Recunosc, sunt și eu la fel ca toate surorile mai mici, fascinată de cea care împarte aceeași viață cu mine. Mereu am fost așa. Din fericire, modelul meu este al naibii de mișto. A fost întotdeauna și va continua să fie până la final.
Am fost mereu în contratimp. Când eram mici eu eram copilul cuminte pe care unde-l pui acolo stă și ea era drăcușorul care se bătea cu băieții. În liceu eu am devenit adolescenta rebelă care se revoltă pe tot și ea era deja cea așezată și înțeleaptă, care își găsise calea și și-o urma liniștită.
Diferența dintre noi e de patru ani, ceea ce în copilărie se simțea destul de tare. Pe-atunci mi-era un fel de semi-zeu pe care o urmam orbește, ceea ce nu era întotdeauna comod pentru ea.
Era deja la școală în a patra și învăța la istorie (îmi amintesc și acum cartea). Eu, kinder de grădi, aveam nevoie de atenția ei. Îi zic:
-Hai lasă învățatul că e plictisitor și hai să ne jucăm.
-Aaaa, dar eu nu învăț acum.
-Da’ ce faci?
-Citesc glume. Uite, vezi scrisul ăsta cu roșu de aici? Sunt glume.
-Zi-mi și mie una!
Mi-a inventat ea o glumă cu o rață la care eu m-am distrat copios. După ceva vreme, sor-mea învăța din nou la istorie.
-Hai, mai citește-mi odată gluma aia.
Îmi spune ea o glumă.
-Nuuuu!! Nu asta! Aia cu rața!
Îmi spune alta cu rața.
-Nuuuuu!! Nu era așa!!! Mai caută!
Bineînțeles că nu și-a mai amintit exact ce născocise de mă amuzase pe mine atât de tare.
Când am ajuns și eu în clasa a IV-a, învățam cu drag la istorie. Nu pentru că erau glume scrise cu roșu în carte ci pentru că acum eram și eu ca soră-mea mai mare.
În copilărie îi plăcea să bântuie străzile în căutare de aventuri. Se cocoța în copaci, escalada acoperișuri, înfrunta necunoscutul. Eu eram mereu scai după ea. Ai noștri (părinți și bunici) nu o lăsau să-și facă de cap ca să nu pățească ceva pitica lipită de ea. Așa că sor-mea găsise o soluție salvatoare:
-Tu stai cumințică aici și așteaptă-mă că eu plec să-ți caut un cadou.
Nemișcată și cu răsuflarea tăiată mă uitam nerăbdătoare spre zările unde dispăruse sor-mea. După vreo două ore, se întorcea neagră pe mâini, cu iarbă în păr și cu o piatră și doi cercei de cireșe verzi împachetați într-o frunză, cadou pentru mine. Mă bucuram mai tare ca și dacă aș fi primit propriul meu ponei frezat. Doar era cadoul de la sor-mea, special pentru mine!
În adolescență, din semi-zeu mi-a devenit prietenă. Așa este și astăzi: cea mai bună prietenă a mea!
Era liantul care transmitea mesajul meu de copil rebel spre părinții îngrijorați. Mă căra cu ea la Timișoara când intrase la facultate, dormeam cu ea în pat în cămin. Ea m-a îndrăgostit de Timișoara. Parcul Rozelor, Piața Operei, Parcul Copiilor, Complexul, le-am văzut pe toate mai întâi prin ochii ei. Ea m-a dus prima oară la operă și la un teatru adevărat. Odată m-a dus cu ea chiar la un curs de-al ei, să văd și eu ce-nseamnă. Pot spune că am făcut 8 ani de facultate: patru ai mei și patru ai lui sor-mea.
Ea știe cele mei tainice secrete ale sufletului meu. Povești cu băieți, temeri, prostii pe care le-am făcut, dureri și suferințe, bucurii. Nu mă judecă niciodată. Mă ascultă puțin îngrijorată și apoi îmi aduce liniște. Știe întotdeauna exact ce să zică, mereu calmă și blândă. E fantastic de eliberator să ai un suflet care te acceptă pe deplin, no matter what.
Când a apărut cumnată-miu în viața noastră, l-am detestat profund. Venise inamicul care voia să o răpească pe sor-mea de lângă mine. N-au avut ce face și primele lor întâlniri au fost în trei. Când mi-au spus că e timpul să nu mai ies cu ei am fost profund rănită. Așa e viața, nedreaptă câteodată. Mi-a luat ceva timp să realizez că nu plecase nimeni din familie în schimb câștigasem un frate. Un frate care e mereu aici pentru mine.
Sor-mea e cea mai bună mamă pe care o cunosc (în afară de mami, bineînțeles). O spun asta şi nepoții mei minunat de frumoși. Are un instinct matern care funcționează exemplar pentru mine. Îmi place să cred că și-a exersat talentele cu sor-sa mai mică. Bineînțeles că e și feblețea păpădiei. Și cum să nu fie când, chiar dacă o sună fii-mea când ea e în toiul unei ore la școală, are sigur un cuvânt de drag pentru fetiț. Mereu are timp și iubire de oferit pentru puiuța mea.
Nu-mi imaginez viaţa fără ea. O iubesc nespus! Şi nu ştiu dacă e numai datorită amintirilor, a vieţii împreună sau a faptului că ne-am născut surori. Tind să cred că în ciuda diferenţelor de personalitate dintre noi, dacă am fi fost străine una de alta, sufletele noastre ar fi rezonat oricum la fel de puternic.
Una extrovertă, alta înlăuntrul ei, una zbuciumată, alta înţeleaptă, una copilăroasă, alta responsabilă, una-naltă, alta scundă, una cu ochi căprui, alta cu cei mai frumoși ochi verzi. Şi totuşi vorbim aceeaşi limbă, de cel puţin 36 de ani.
Singurul motiv pentru care-mi mai doresc un copil e să cunoască şi păpădia iubirea asta mare de surori.
O simt parte din sufletul meu, ca şi cum o mână sau un picior mi-ar lipsi dacă ea nu ar fi aici.
La mulţi ani, sufleţica mea! Te pupă tare sor-ta mai mică pe nasul tău frumos pe care l-am lovit eu la Lupeni cu oala aia de jucărie. Ochii mei privesc tot în sus spre tine şi te admiră la fel de mult ca atunci când eram ghemotoace. Te iubesc pân’ la cer şi-napoi de-un infinit de ori!
