Ultima zi din martie. E un soare călduț și un vânticel ce abia adie. Ciripitul păsărilor te face să visezi la peisajele de munte care-ți plac ție atât de mult. Stăm amândouă în curte, așezate la măsuța noastră albă. Am o carte în mână dar parcă nu mă îndur să sparg liniștea asta senină cu ropotul poveștii ce mă așteaptă acolo.
Tăticul tău ne aduce din casă două pahare de roze. Face o glumă cu tine. Tu îi răspunzi râzând în timp ce iei o gură de vin. Îmi amintesc imediat că am mai trăit clipa asta de multe ori în imaginația mea: eu și păpădia mea, bând vin împreună într-o după-amiază târzie de primăvară. Mi-am dorit clipa asta și acum, că în sfârșit se întâmplă, parcă nu i-aș mai da drumul niciodată. Aș ține-o îngrămădită laolaltă cu toate celelalte clipe ale noastre de care nu vreau, nu pot nicicând să mă desprind.
Te privesc în timp ce desenezi absentă ceva printre picăturile de apă de pe marginea paharului. Zâmbesc când în minte îmi apar imagini cu tine când erai micuță și desenai inimioare pe unde apucai: în zăpadă, pe geamurile mașinii, pe capotă, pe fereastra de la camera ta.
Acum butonezi ceva la telefon, concentrată total, cu limba mijită în colțul gurii. Izbucnesc într-un hohot de râs și exclam:
-Parcă acum te văd în clasa pregătitoare, încercând să reușești un B mare de tipar așa cum îți dorești tu!
Zâmbești cu ochișorii, așa cum numai tu știi s-o faci și-mi răspunzi visătoare:
-Mai povestește-mi din perioada aia!
Oftez nostalgic și-ncep să depăn cu grijă câte-un moment ce stă strâns îngrămădit laolaltă cu celelalte:
-Aveam o grămadă de ritualuri începând de la 5 dimineața, când te trezeai brusc și-mi ziceai languros: Bună dimineața, mami!, până la 7 seara când voiai să adormi legănată pe picioare și în brațe, ca să-ți amintești de când erai o păpădie bebelușă. Înainte de școală ne jucam în curte cu bunicii tăi, care se trezeau special să te conducă pe tine, ascunselea și prinselea. În fiecare weekend primeai cadouri de la ceilalți bunici. La pachețelul de la școală îți puneam în fiecare zi câte o imagine scoasă la imprimantă cu unul dintre personajele tale preferate și un mesaj de iubire pe spatele ei plus un indiciu către o surpriză ascunsă prin ghiozdănelul tău (un abțibild, de cele mai multe ori). Când ne despărțeam la poarta școlii aveam ritualul de joacă: te luam în brațe și te învârteam, te săltam la cer sau mă prefăceam că te scap pe spate în hohotele tale de râs și sub privirile amuzate ale celorlalți părinți și copii care treceau pe lângă noi și chiar ale Doamnei tale și ale colegilor tăi, în timp ce tăticul tău ne încuraja ținând elegant geanta mea ca să ne putem desfășura în voie. Cred că eram priviți ca destul de ciudăței de către cei din jur.
Pufnești în râs în timp amintirile tale încep să prindă viață și comentezi ironic:
-Stai liniștită că nici acum, la 20 de ani, nu sunteți altfel priviți, în special atunci când prietenii mei prind din zbor câte-un mesaj de la voi, ori vreo scrisorică parfumată ce se sprijină stingher de lampă.
Zâmbesc cu gura până la urechi, resemnată. Tu mângâi afectoasă cățelul ce te privește fix, așteptând semnul mult dorit de la tine că a sosit momentul pentru joacă.
-Hai, mai spune-mi, te rog, că-mi place!
-Îți mai amintești Vânătoarea de comori? În fiecare zi, după școală, te așteptau acasă 10 bilețele indicii (scrise cu litere de tipar, să le poți înțelege mai bine) ascunse prin diverse locuri care te conduceau spre comoara cu care urma să ne jucăm în ziua respectivă.
Mă privești cu compasiune:
-Nu te plictiseai să scornești atâtea ascunzători zilnic? Eu nu cred că aș avea răbdare.
Râd cu poftă:
-Recunosc acum că uneori le repetam, după vreo câteva săptămâni. Dar să știi că și mie îmi plăcea la fel de mult. Mă bucura entuziasmul tău să descoperi noul bilețel și în plus, exersam cititul fără să simți asta ca pe o corvoadă. Ha-ha-ha!! Îți mai amintești de Căsuța din oală? Prima carte-poveste pe care ai citit-o integral și pe care insistai să ne-o citești în fiecare seară la culcare?
-Oooo, Doamne, daaaa!! Și-mi amintesc că nu-mi plăcuse sfârșitul poveștii și l-am rescris!
-Daaaaa! Te supăraseși pe urs că a stricat căsuța și ai scris tu pe pagina goală că într-o zi a reparat-o și s-au mutat cu toții împreună acolo.
Stârnit de râsul nostru, cățelul îți sare în brațe și latră provocator. Tu îl mângâi duios și-l pupi pe bot în timp ce el își lasă alene capul în poala ta.
-Îți amintești ce voiai să te faci când erai mică?
-O, God, nu, spune-mi!
-Păi în primul rând îngrijitoare de lupi și vulpi, să trăiești în pădure cu ei și apoi, ca second job, critic culinar aka ”degustător de mâncare”.
Râzi tare:
-Hai că nu eram departe! Heeei, mi-amintesc acum ce mândră eram prima oară când m-am dat pe un tobogan cu apă!
-Daaaa, cu tati tău, normal! Mai știi când vă certați voi doi parte-n parte și trebuia să vin eu să vă calmez?? Dar te și distrai cel mai tare cu el. Când începeați voi doi să vă jucați, se auzea râsul vostru în tot cartierul.
Pisica își face loc prin iarba proaspătă dar sare-n sus de-un metru când, gâdilat de o rază de soare, cățelul strănută scurt. Noi două zâmbim cufundate în amintiri. Sparg brusc liniștea călduță, cu veselie în glas:
-Mai știi când ai primit primul tău inel de la un băiat???? Cu câteva zile înainte de șapte ani, Tudor meșterise pentru voi doi verighete din plastilină galbenă iar Doamna a fost pe fază și v-a făcut imediat poze? Apropo, ce mai face Tudor?
-Aoleu, bine că mi-ai amintit! Mă întâlnesc acum cu el în oraș. Vine toată gașca. Azi dau eu de băut.
-Păi de ce nu spui nimic, măi fetiț! Fug acum să-mi iau geanta! Florineeeee, hai repede că plecăm în oraș cu Ania!
Florin iese nedumerit în ușa casei și mă privește cu compasiune, dar este deja extrem de obișnuit cu acest tip de reacții de-ale mele.
Tu chemi cățelul lângă tine și, în timp ce-ți iei în fugă telefonul și cheile, îmi răspunzi râzând:
-Nu, mami, nu se poate! Nu mai am 7 ani să te iau cu mine peste tot. Tu stai cumințică acasă cu tati, vă uitați la un film, ceva, și-ți promit că mâine ne continuăm poveștile aici în curte, ok? Vă iubeeeeeesc!!! Paaaaaa!!!!
Rămân nostalgică, cu mâna încă fluturând spre poartă. Nu mă îndur să mă mișc. Mi-e tot timpul dor de tine, dar asta am simțit mereu. Dorul și mândria extraordinară că am norocul să fiu mămica ta!
Florin mă pupă înțelegător pe frunte și mă întreabă râzând dacă nu vreau să ne mai luăm încă un pui de cățel.
Eu nu-l aud, mi-am amintit unde sunt pozele tale de la 7 ani și fug acum spre ele cu imaginea inelelor de plastilină galbenă în fața ochilor mei. Hai, că nu mai e atât de mult timp până mâine dimineață. La 5 sunt în picioare, pregătită să creăm noi amintiri.
…. Revenind în 2022:
La mulți ani, Ania, soarele meu, păpădia mea, comoara mea, sensul vieții mele, bucuria mea, copilul meu lumină, sufletul meu! Să fie un an magic, exact ca tine! Te iubim până la cer și-napoi de-un infinit de ori!
