În anul 1898, psihologul american Edward Lee Thorndike, a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învățare al animalelor. A închis o pisică într-o cușcă, poziționând în afara acesteia o porție de hrană și a măsurat timpul care îi era necesar acesteia să învețe să deschidă ușa cuștii pentru a ajunge la hrană.  Supunând pisica aceluiași experiment de mai multe ori, a observat că aceasta repetă  comportamentele care au dus la succes, scăpând din ce în ce mai repede și mai ușor din cușcă. Bazându-se pe acest experiment, Thorndike a propus o lege conform căreia comportamentele însoțite de o întărire pozitivă, o recompensă, se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă, o pedeapsă sau cele fără nicio întărire se vor pierde.

Este arhicunoscut experimentul psihologului rus Ivan Petrovici Pavlov. În anul 1906, acesta investiga procesele digestive la câini, măsurând cantitatea de salivă secretată în momentul când acestora li se pune o bucată de hrană în gură. După măsurători repetate, Pavlov a descoperit că aceștia salivau chiar la anticiparea hranei, doar prin apariția unor stimuli vizuali sau auditivi, introducând astfel  termenul de condiţionare clasică (sau pavloviană), în care organismul asociază un stimul cu altul.

Thorndike şi Pavlov sunt cei care introdus pentru prima dată principiile curentului din psihologie numit behaviorism şi a cărui viziune s-a clarificat începând cu anul 1913.

Termenul de behaviorism vine din limba engleză şi înseamnă comportament. În centrul acestui curent stă ideea că obiectul exclusiv al psihologiei este comportamentul exterior, fără a se recurge la mecanismele conştiinţei sau la procesele mentale interne.

Chiar în zilele noastre, sunt mulţi care nu consideră că psihologia este o ştiinţă, chiar una a vieţii mentale. Imposibilitatea conştiinţei de a fi măsurată, palpată, invizibilitatea acesteia o situează în această situaţie. Combatanţi ai introspecţionismului, behavioriştii au decis să aleagă comportamentul observabil şi măsurabil ca obiect de studiu al psihologiei.

Studii şi cercetări recente au subliniat faptul că nu poţi studia comportamentul independent, fără a-i accepta şi recunoaşte legăturile trainice şi indisolubile pe care le are cu conştiinţa. E ca şi cum ai încerca să tratezi o infecţie suflându-ţi nasul: ameliorezi simptomul dar nu elimini infecţia.

Conştiinţa e averea noastră, a umanităţii, cea mai de preţ. E darul care ne diferenţiază de animale. Negându-i importanţa ne reducem la o condiţie net inferioară, rudimentară.

Sistemul de recompensă-pedeapsă este o expresie vie a behaviorismului. Se centrează pe comportamentul exterior, pe motivaţia extrinsecă, pe control, manipulare, influenţare, ignorând complet conştiinţa şi motivaţia internă.

Din punctul meu de vedere, sistemul de recompensă-pedeapsă nu este altceva decât un dresaj, doar că în locul biscuiţilor pentru căţei folosim bomboane, acadele, laude, promisiuni, mită şi în locul loviturii cu ziarul peste bot folosim ameninţări, pedepse, şantaj, retragerea afecţiunii şi tratamentul tăcerii.

Pedepsele folosite ca „metodă de educaţie” mi se par inumane. Să lipseşti copilul de afecţiunea ta, să-l trimiţi la „colţul ruşinii”, să-l lipseşti de ceva ce ştii că-i provoacă atâta bucurie, mi se pare crud şi inutil. Tot ce vei realiza va fi obţinerea unui comportament învăţat, în niciun caz înţeles şi simţit. Tot ce vei realiza va fi ştirbirea stimei de sine şi a încrederii în el, care, culmea, dar ca adult, nu vor putea fi recuperate prin citirea unui articol cu sfaturi despre cum să fii sigur pe tine.

Deşi par mai blânde, recompensele sunt la fel de nocive, doar că în acest caz, în loc de un căţeluş rău, avem unul drăgălaş şi ascultător. Mi se pare lipsă de respect pentru condiţia umană a copilului să-l privim altfel decât ca pe un pui de om. Vom dresa copilul să aibă acel comportament dezirabil dar vom nimici în acest proces orice avânt interior. La un moment dat, nici acest sistem nu va mai funcţiona pentru că va interveni plictiseala şi obişnuinţa. În plus, copilul va învăţa cum funcţionează relaţia noastră şi va plusa, cerând o recompensă mai mare decât cea oferită de noi.

Alfie Kohn spune (cel puţin) două lucruri pe care eu le găsesc extrem de înţelepte:

-când educăm un copil trebuie să ne gândim la obiectivele pe termen lung pe care le avem pentru acesta şi cum le putem obţine. Mă îndoiesc că vreun părinte îşi doreşte de la copilul lui când va fi mare să mănânce tot din farfurie. Dacă vrem ca acesta să aibă încredere în el şi să se respecte, va trebui să-i oferim aceste lucruri încă din copilărie.

-probabil că cei mai mulţi dintre noi ne iubim copiii necondiţionat. Asta nu are nicio importanţă dacă acel copil nu se simte iubit necondiţionat. Este o mare diferenţă între ce simţim noi şi ce le transmitem celor mici.

Sunt atât de mulţi adulţi care merg cu groază la serviciu, cărora nu le face deloc plăcere munca pe care trebuie să o facă acolo. Şi totuşi o fac pentru gratificarea materială. Unii caută instituţiile de stat, unde, umblă vorba, poţi să nu faci nimic şi să-ţi primeşti totuşi salariul. Li se pare o situaţie ideală. Primesc o recompensă fără să fie chiar nevoie să depună un efort. Curând însă se vor plictisi, vor deveni obosiţi, nervoşi, iritaţi. E foarte greu şi să nu faci nimic.

Oamenii motivaţi intern, care fac cu pasiune o muncă ce le place, vor găsi putere, avânt, dorinţă, bucurie în fiecare zi. Aceşti oameni vor fi fericiţi, aceşti oameni care au deja recompensa în sarcinile pe care le întreprind.

De ce nu le oferim atunci copiilor şansa de a fi fericiţi? De ce-i condamnăm unei vieţi trăită în exteriorul fiinţei lor?

Îmi amintesc că auzisem când eram micuță de un băiețel care primise odată o bulină neagră. Mi se părea incredibil. Percepția mea, la acea vârstă, era că oricine ar fi primit o bulină neagră l-ar fi privit pe Hitler de sus. Nu mi-a trecut o secundă prin gând că poate educatoarea avusese o zi proastă. În mintea mea formată de sistemul educațional, băiețelul era stigmatizat pe viață și supus să poarte bulina rușinii pentru eternitate. Din păcate, mulți copii care au primit astfel de simboluri recompensatorii au sfârșit prin a-și asuma rolul acordat de adulți.

Eu, recunosc, am probleme cu laudele. Îmi doresc ca Ania să facă un lucru pentru că o interesează, o pasionează, îi place şi-şi doreşte să afle mai multe despre el în loc să facă acel lucru pentru a primi aprobarea mea. Dar uneori mi-e foarte greu să mă abţin. Ştiu cât sunt de impresionabili copiii. Ştiu că orice lucru minor contează. Ştiu că vindecarea oricărui adult se află în copilăria lui. Dar eu sunt sincer impresionată de orice face păpădia.

Azi-noapte am adormit la 9 şi m-am trezit la 3 pentru că organismul meu nu mai este obişnuit să doarmă mai mult de 6 ore. Am stat două ore să o admir cum doarme ea liniştită, simţindu-se în siguranţă lângă mine, cum îmi expune poziţii de somn demne de orice revistă glamour, cu feţişoara ei serioasă şi cu guriţa strânsă, cum zâmbeşte în somn, cum îşi arcuieşte degetele de la mânuţă, cum respiră adânc, cum mă caută şi se înghesuie în mine, cum îşi scarpină năsucul sau cum se întinde suspinând.

Nu vreau să-mi pierd autenticitatea, vreau să fac ce simt chiar dacă uneori greşesc dar încerc să mă controlez atunci când mă gândesc la viitorul Aniei. 

Din păcate, deși am depășit în concepții anii 1900, atunci când femeia era obligată prin lege să dea ascultare bărbatului său, mult prea mulți părinți și cadre didactice încă folosesc sistemul de recompensă-pedeapsă ca metodă de educație. Ne plângem printre prieteni că România este o țară frumoasă, păcat că e locuită, dar nu facem nimic pentru a crește adulți frumoși, empatici, compasionali, buni, încrezători, puternici, echilibrați, morali. Ne centrăm pe ușurarea vieții noastre zilnice, ignorând complet efectele pe termen lung pe care le producem.

O educație în absența sistemulul pedeapsă-recompensă nu este deloc ușor de realizat. Necesită multă răbdare, timp, înțelegere, empatie, ascultare, respect și mai ales multă iubire necondiționată. Însă rezultatele obținute sunt uimitoare!

Cred cu toată ființa mea că fiecare copil de pe planeta aceasta merită să fie avansat de la percepția de pisică într-o cușcă sau de câine în întuneric și-i trebuie redată demnitatea care i se cuvine și dreptul de a face singur alegeri. În loc să presupunem din start că toți copiii sunt răi, eu cred că ar trebui să dăm o șansă conștiinței lor să se dezvolte într-un mediu cald și securizant.  S-ar putea să rămânem surprinși de capacitatea lor minunată de a se comporta atunci când  conștiinței (și motivației intrinseci) nu îi mai este tăiat glasul din fașă!

Sursa foto: https://www.youtube.com

 

 

Sistemul de recompensă-pedeapsă, o istorie prea lungă
Tagged on:                                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *