
Când m-a sunat Diana, cumnată-mea, să-mi spună:
-Vine Malkovich la Timișoara cu o piesă de teatru. Mergem în 21 iulie, ți-am luat bilet.
am răspuns automat: Ok!
”Automat” pentru că nu exista o altă variantă de reacție, cine mă cunoaște în profunzime știe că Malkovich este de 22 de ani actorul meu de film și teatru preferat, male or female. Îl ador din facultate, i-am văzut majoritatea filmelor și reprezentațiilor, am citit ce era de citit despre el și periodic, de două sau de trei ori pe an mă apucă ”febra Malkovich” când revăd filme de-ale lui. Dincolo de artist, îmi place enorm omul Malkovich, simplu, firesc, calm, echilibrat, magnetic.
Dar ”automat” și pentru că nu a fost niciodată o așteptare să-l văd live. El există în ființa mea și asta mi-a fost mereu suficient. Bineînțeles că îmi doream să merg să-l văd dar nu am fost capabilă atunci să conștientizez sau să anticipez momentul în sine.
Mi-am pregătit ținuta cu care îl voi întâmpina cu o lună înainte, călcată, apretată, așezată cu blândețe pe umeraș. Pantofii așteptau cuminți pe covorul din dormitor cu două săptămâni înainte. Cu o jumătate de oră înainte de a pleca spre Timișoara, mânată de un vibe rebel, mi-am schimbat complet întregul outfit. Și de atunci au început emoțiile. Când mă lovea câte un gând insistent că în câteva zeci de minute voi fi la câțiva metri de John Malkovich, feriți de orice filtru și ecran, simțeam stoluri de fluturași în piept, ca o târzie dragoste adolescentină.
Să-l văd pe scenă, în fața mea, timp de vreo două clipe (am aflat la ieșire că în realitate, trecuseră două ore) mi s-a părut sublim, exploziv, ireal, ca și cum mintea mea are nevoie de mult mai mult timp să proceseze această informație care se desfășura acum în fața mea.
John Malkovich a fost nici mai mult nici mai puțin decât exact John Malkovich, cel pe care, timp de 22 de ani, imaginația și mintea mea l-au creionat: genial, natural, autentic. L-am văzut apărând pe scenă și am fost surprinsă că era un John Malkovich perfect, exact cum ar fi trebuit să arate, nimic nu era greșit și nimic nu era în plus. Așteptam cu nerăbdare să-i aud acum vocea lui inconfundabilă, pe care-aș recunoaște-o oricând, oriunde. Accentul lui forțat austriac m-a asigurat că îl aveam deja în față pe Jack Unterweger.
Am retrăit un milion de emoții printr-o grimasă desprinsă direct din Being John Malkovich, un gest din Disgrace, o privire din Portret of a Lady, o mimică din Dangerous Liaisons, Ripley’s Game, Color me Kubrick, Klimt, Changeling, The new Pope, The ABC Murders, Death of a salesman, Art school confidential, Secretariat și toate celelalte. Amintirile mi-au adus un John Malkovich decimat în milioane de bucățele trăite în experiențele mele și totuși aveam în față un John Malkovich complet nou și întreg, un Jack Unterweger perfect, alunecos, jovial, charismatic, atroce. L-am adorat din nou și din nou, cum cu rolul lui preponderent static a reușit prin corporalitate și prin forța fantastică a magnetismului său să umple complet scena, sala și inimile tuturor. L-aș fi privit doar stând pe scaunul acela, clipind nepăsător la tragismul desfășurat în aria de operă de lângă el, schițând discret un surâs ce putea ascunde orice, așezându-și mâinile alene pe birou. L-aș fi putut privi așa, în tăcere, clipe nemăsurate, fără să mă pot mișca deloc de-acolo.
Pe deasupra, piesa de teatru a fost excelentă, perfect racordată. Personajul construit extrem de inteligent, s-a devoalat treptat de la tânărul jovial dar decent, charismatic, la monstrul atroce ce-l personifica. Deși nu sunt consumatoare de opera pe care o ascult cu plăcere dar cu o ureche nepricepută ce culege și-și interpretează propriile emoții, mi-a plăcut mult îmbinarea monologului cu performance-ul celor două soprane și al Wiener Akademie Orchester. Purgatoriul lui Unterweger, superficialitatea și naivitatea castei artiștilor și a celor din media, fascinația macabră și de neînțeles asupra criminalilor în serie, tumultul unei vieți trăite în haos au trasat subtil dar definitiv drumul spre infern în această cu adevărat divină comedie.
Drumul înapoi spre casă a fost încununarea acestei seri magnifice care de-acum pe veci va face parte integrantă din mine: o noapte de vară cu fulgere ce brăzdau cerul ca luminile de scenă în căutarea actorului pierdut, o descătușare de emoții și trăiri alături de Diana și Radu, frații și binefăcătorii mei în această aventură și pe alocuri, terapie autoindusă de/în grup născută dintr-o nevoie subită și acută de a te revedea pe tine ca întreg, după ce Malkovich a dat cu tine de pământ și apoi te-a înălțat în universul lui artistic creator.
Abia pe la jumătatea drumului înapoi am reușit să îngaim: Uaau, chiar l-am văzut pe John Malkovich!
Mulțumesc, Diana, pentru cadoul apărut din neant, fără avertismente și pe care sufletul meu îl iubește acum cel mai mult!
Astăzi, am aruncat un ochi spre review-urile locale, toate apreciative și respectuoase. Mi-a atras atenția postarea unui prieten care participase la conferința de presă și care a subliniat profesionalismul și cred eu, echilibrul, înțelepciunea și umanitatea omului Malkovich, care, la întrebările ușor ”tâmpițele” ale unor jurnaliști presupun, ce au stârnit râsete în sală, a răspuns ”așezat”, fără să jignească, fără să-și modifice expresia feței. Aceeași observație am făcut-o și eu la sosirea lui în aeroport când un reporter îi comunica solemn, ca și cum nimeni nu s-ar fi așteptat să se întâmple așa ceva:
-Au fost vândute toate biletele!!
-Mă bucur! a răspuns calm Malkovich, fără flick flackuri sau alte acrobații de entuziasm.
Reporterul încearcă să se redreseze:
-Dar mă gândesc că sunteți obișnuit cu asta!
Replica lui Malkovich a venit firesc, cu o ușoară ridicare din umăr:
-Occasionally, but not always.
Un alt glimps reprezentativ al omului Malkovich l-am prins în timpul reprezentației, în singurul moment când a ieșit din rol, forțat fiind de vânzoleala și agitația stârnită în sală de puhoiul de ro-alerte pornite demențial dinspre spectatori, ce amenințau furtuna ce va să vină, odată cu lăsarea cortinei:
-Îl rog pe cel responsabil să oprească acum alarma de incediu: nu există niciun foc împrejur, e doar îngrozitor de cald în sală.
Și așa, într-o secundă, a spulberat complet atât tensiunea creată cât și realitatea pe care o trăiam cu toții împreună, fără a fi însă evocată de niciunul dintre noi.
Păpădia mea iubită, știu că acum visul tău este să te întâlnești cu Sssniperwolf, ori Snik sau cu Nicu Mihai. Și mi-ar plăcea tare mult dacă ți s-ar materializa această dorință. E importantă pentru tine acum și apreciez asta foarte mult. Însă ceea ce-ți doresc eu cu adevărat este ca undeva, în timp, după ce vei fi ajuns să te cunoști, accepți și iubești pe de-a-ntregul să-l întâlnești pe cel sau cea care a rămas în tine along the whole road. Asta e o întânire care nu trebuie ratată nicidecum!
Ieri a fost ziua Seeing John Malkovich – a dream I never dared to dream! De astăzi înainte, zilele mele toate vor fi Seeing John Malkovich – The dream I lived!
Sursa foto: https://www.news.ro/