Cam lungă absența de scris în jurnal, nu-i așa? Unii ar putea susține că am avut motive întemeiate.

În teorie, am avut o perioadă deloc grozavă!

Aglomerare de sfârșit de an cu rapoarte, acte, hârtii și hârtiuțe.

O păpădie cu prima boală mai serioasă ca urmare a atacului necruțător de viruși și bacterii aferente grădiniței, manifestată prin 5 zile de febră crescută până la 39+, scăzută cu antitermic până la 38, muci din belșug, tuse cu finalizare vomitivă, nopți nedormite, urmate de alte 7 zile cu branulă în mânuță și vizite la spital dimineața și seara pentru administrarea antibioticului.

Ziua mea de naștere sărbătorită printre plânsete de fetiț în timp ce i se muta branula în cealaltă mânuță.

Ratarea primei serbări din viața de școlăriță a păpădiei.

O răceală sănătoasă care s-a lipit și de subsemnata.

O curățenie generală chinuită de boli și realizată printre vizite la spital și stat cu fetițul ca să-l înveselim.

Poate că suntem defecți sau poate ne lipsesc ceva rotițe pe la mecanismele cognitive, dar cumva am reușit să privim înapoi spre perioada cea nefastă cu drag și chiar cu ceva dor amestecat în el.

Și să vă spun de ce.

Încep cu păpădia care aștepta zilnic cu nerăbdare să mergem la spital ca să udăm fluturașul (a.k.a. administrarea antibioticului în branulă). De la șase dimineața, de când făcea ochi, ne striga întruna:

-Maaaami, taaati, fluturașului îi e sete, hai să-l udăm!!

Deși acest concept mi s-a părut nefiresc la început (ce naiba de apă le trebuie fluturilor că doar nu sunt plante), am ajuns să-l îmbrățișez complet și să cred cu patos în însetarea tuturor fluturașilor de pe planetă.

Continuăm apoi cu momentul în care, fericiți, am anunțat-o pe Ania că a doua zi îi vom scoate branula din mânuță. Contrar așteptărilor noastre, anunțul s-a finalizat cu un plâns sfâșietor:

-O să-mi foaaaartee dooor de eeel!! Nu vreau să mă despart de fluturaaaaș!

Ce copil minunat mai putem avea și noi de se atașează de o branulă, mai ales una care a chinuit-o de două ori la venire?! Un suflet magic care știe că ”numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă”, dincolo de bunele și relele prin care ați trecut împreună. Micuța noastră prințesă cunoaște tainele universului pe care mulți dintre noi le-am uitat.

Ca niște părinți normali ce suntem, am solicitat la plecare o branulă nou-nouță (nu se putea altfel, deși am încercat), aleasă de păpădie în aceeași culoare cu fluturașul ei inițial.

Doamnele de la Pediatrie au fost un deliciu. Blânde, jucăușe, glumețe, vesele și optimiste, ne-au făcut să ne simțim între prieteni. Ne-am atașat atât de mult de ele încât păpădia a insistat să le ofere câte un cadou de rămas bun, câte un desen realizat de mânuțele ei fermecate.

Pe doamna doctor care a consultat-o în mai multe rânduri, a amintit-o în poveștile noastre de acasă și i-a oferit spontan și impulsiv, o îmbrățișare caldă, prelungită, tandră și afectuoasă.

Apoi, vin excursiile noastre de dimineața și de seara. Sincer vă spun, că am privit cu nostalgie ultimul nostru drum spre Pediatrie. Era un moment ritualic al nostru, deja. Toți trei, încotoșmăniți de frig și veseli nevoie mare, porneam în aventură. După ce ocoleam tot orașul ca să nu scăpăm cumva vreo luminiță aprinsă de Crăciun, ajungeam în punctul de unde plecasem, cu mult mai multă energie și voie bună.

Aaaa, și să nu uităm de Voltaj. Domnișoara fii-mea, s-a trezit ea că în mijlocul colinzilor care răzbat de pretutindeni, are o nouă piesă preferată: Las tot și plec la mare!! Micuța noastră mașină a duduit o săptămâna întreaga încontinuu aceeași piesă, urlată la maxim pe trei voci mirobolante, printre luminițe de Crăciun și Moși rotofei și bărboși.

Recunosc, a fost stres, a fost teamă, a fost oboseală cruntă, a fost și durere. Dar a fost atât de mult mai mult de atât! A fost magia unei fetițe care ne-a demonstrat încă o dată că nimic pe lumea asta nu o poate face să-și piardă lumina!

Și pentru că am pierdut serbarea de Crăciun, deși costumul ei popular aștepta cuminte în dulap să fie purtat cu vreo lună în urmă, vă las aici poezia pe care doamnele au scris-o special pentru Ania, poezie pe care cred că deja au învățat-o și doamnele de la Pediatrie, pe care o știe întreaga familie și pe care păpădia, sunt convinsă că o va recita acum mai cu patos, tuturor celor care doresc să o asculte. Poate că, asemeni piesei lui Voltaj care a răzbătut dincolo de vară, și poezia Aniei este una pentru întreaga iarna, nu doar pentru o singură scenă:

Eu, deși-s mai rușinoasă,

M-am purtat mereu frumos.

Jucării nu am stricat,

Cu copiii nu m-am certat,

Sunt atentă și învăț bine

Tot ce doamna ne spune.

Desenez, spun poezii,

Cum spun și ceilalți copii.

Spune tu, mămica mea,

Nu mă port mereu așa?

Inutil să vă mai spun că am scris-o din memorie, nu?!

Sărbători vesele și senine, un an nou minunat și multe zâmbete magice vă doresc, oameni dragi!

Sursa foto: http://www.cashadvance6online.com/

Sclipiri de păpădie și absența motivată
Tagged on:                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.