A trecut deja o lună de școală și voiam să se noteze la jurnal că sunt în regulă.

Doamna e blândă, zâmbitoare și foarte comunicativă, exact ce ne-am dorit. Deși apreciez nespus zâmbetul de dimineața al Aniei cu care aleargă direct în brațele dumneaei, recunosc că ne-ar prinde bine și nouă, părinților, o îmbrățișare de la doamna din când în când.

 Părinții sunt simpatici, am început să ne cunoaștem mai bine, legăm prietenii în timp ce stăm cu gâtul lungit peste gard până ne intră odoarele în școală. Sunt entuziasmată că vom petrece cel puțin cinci ani împreună.

Nu pot spune că sunt total adaptată deocamdată, tânjesc încă după vara în care nu exista orar și puteam râde împreună întreaga zi, dar premisele sunt foarte optimiste pentru ceea ce va urma.

Probabil ar fi drăguț să zic câte ceva și despre păpădie. Ania a atacat noua situație frontal: ok, înțeleg că TREBUIE să merg la o școală nouă, să cunosc oameni noi, să stau departe de voi, accept să îi acord, cu inima deschisă, o șansă acestei situații, dar nu pot promite că nu voi protesta. Ceea ce a și făcut. Miercuri. Miercuri as in a treia zi de școală, când a decis că are nevoie de vacanță și apropo, când vine odată vacanța aia?

Deși mergea cu drag în fiecare dimineață, deși o îndrăgește tare pe doamna, deși și-a făcut prieteni de care se desparte prin îmbrățișări și declarații, încă din prima zi, deși ne povestește încontinuu ce a fascinat-o în ziua aceea la școală, deși zâmbește în fiecare zi la plecarea spre casă, a simțit nevoia să nu capituleze complet și să susțină măcar o minimă rezistență de bun simț, ca un fetiț asumat ce este și care cântărește cu înțelepciune situațiile noi în care se găsește.

Ne-a adus astfel la cunoștință o listă de nemulțumiri și argumente, formulate atent încă din vară. De vreo câteva ori, i-am răspuns punctual și rațional:

1.Știm că ți-e dor de grădi însă colegii tăi sunt toți la școală acum iar doamna Manu are în grijă copilași de 3 anișori. Tu ești mare acum, te-ai plictisi acolo.

2.Ok, nu vrei să faci teme, dar știi că aceste teme le vei face acasă, lângă mami? În plus, un an întreg nu va trebui să faci teme deloc. Hai să ne ocupăm de această problemă când ajungem la ea.

3.Nu vrei nici lecții? Păi, atunci de ce tot insiști să ne jucăm de-a școala și-mi ceri să facem aceleași activități pe care le vei face și la școală?

4.Stai prea mult la școală? Uite, școala ta face ceva în acest sens și datorită unor lucrări de construcții, tu petreci la școală chiar mai puțin timp decât o făceai la grădiniță.

5……….râd îndeluuuung și zgomotos, cu poftă și din suflet: Puiule, tu ești ultima persoană din lume care ar trebui să se plângă că o deranjează trezitul devreme. Te trezești singură la 5.30-6 încă de când te-ai născut. Nu ai fost niciodată trezită forțat. Înainte să pleci la școală tu ai timp să mănânci în tihnă micul dejun, să tragi niște partide de bătălii cu tati, să colorezi, să cânți, să te uiți la desene și să te joci ce ai tu chef.

Dar toate aceste contraargumente nu au nicio valoare reală, pentru că în spatele lor stă teama de necunoscut, pe care o simțim cu toții, care ne face mari probleme chiar și la maturitate. Ador nespus la fetița mea faptul că nu a înghițit fără să riposteze o situație nouă la care a fost expusă, deși a acceptat să o experimenteze. Sper ca mereu să procedeze la fel. E viața ei, e sufletul ei, e dreptul ei să-și stabilească limitele și ritmul în care înaintează.

Așa că singurul argument valid ce mi-a rămas a fost: Știu că e greu. E totul nou și neobișnuit. Și pentru mine e greu să te știu la o școală nouă, în care nu ai mai fost, în care nu știu dacă îți va plăcea sau nu. E normal să ai emoții. Și eu am o grămadă și mă gândesc: oare o să mă placă doamna ta învățătoare? Dar eu pe ea? Oare mă voi înțelege bine cu părinții colegilor tăi? Nu știu ce va fi dar hai să facem un pact, hai să fim de acord să așteptăm un timp până ne obișnuim. Nu știu cât va mai dura: poate o săptămână, poate o lună sau două anotimpuri. Nu contează, important e că la un moment dat va deveni totul mai ușor. Până atunci, ne încurajăm una pe cealaltă, ok?

Surprinzător sau nu, a fost de-acord. Partea frumoasă este că avem ritualuri noi care ne ajută, unele continuate de la grădi:

-mami și tati o conduc spre și de la școală în fiecare zi (exact, și aici suntem ăia ciudați care vin amândoi după copil)

-lângă pachețelul de mâncare, îi pun o surpriză în fiecare zi, o inimioară sau o floricică decupată și colorată de mine, cu o declarație pentru ea sau o imagine imprimată cu personajele ei favorite. Acest obicei a stârnit curiozitatea unei alte colege și, se pare că, de luni, am de pus câte două surprize, să se bucure și fetița.

-în ghiozdan are mereu o poză cu noi trei, să o privească atunci când îi e prea dor.

-în unele zile, ne facem unul altuia câte un desen pe mână, o inimioară, de care avem grijă până ne revedem.

Una peste alta, Ania e nesperat de bine și cu zi ce trece, încep să-mi fac tot mai puține griji pentru ea. E o fetiță puternică, sensibilă și curajoasă, care știe cum să-și facă viața bucuroasă.

Pe de altă parte eu, deși poate părea că glumeam la început, chiar am o întrebare: știe cineva cât durează adaptarea părinților la școala odorului? O carte ceva, pe subiect? Un studiu, un documentar? Un program în care să mă înscriu? Un medic specializat pe așa ceva? Cineva? Oricine? Ceva???

Să înceapă aventura!
Tagged on:                 

Leave a Reply

Your email address will not be published.