Se întâmplă un fenomen ciudat cu mine, de vreo zece ani încoace: reîntoarcerea la natural.
În perioada liceului și a facultății eram foarte cochetă. E drept că purtam haine casual, relaxate (blugi, pantaloni scurți, tricouri) nu voiam să aud de fuste iar în rochii mă vedeai foarte rar (aveam o singură fustă pe care o purtam când predam la școală, în practică, pentru că acolo era ținută obligatorie) dar hainele mele erau accesorizate din plin (cercei, inele, brățări, lănțișoare, pandantive, mărgele, eșarfe).
După douăzeci de ani am început să mă port și mai elegantă (tocuri, rochii, fuste, cămăși).
Unghiile îmi erau lungi și întotdeauna proaspăt lăcuite (stăteam și câte o oră jumătate să-mi fac o manichiură franțuzească).
Părul mi-era în acea perioadă vopsit blond, melancolică fiind probabil după copilărie când podoaba mea capilară era galbenă ca păpădia.
Ba chiar, într-un acces de rebeliune specifică vârstei, mi-am mai introdus un nou cercel în ureche, să fie trei și purtam uneori un cercel (fals aplicat) pe nară.
Însă primul lucru pe care-l făceam când ajungeam la destinație, era să mă dezbrac de toate accesoriile de pe mine, ca și cum greutatea lor mă împiedica să mă simt bine.
Coafurile sofisticate nu mi-au plăcut niciodată.
Reîntoarcerea la natural s-a produs treptat, în timp.
Mai întâi am renunțat la a-mi vopsi părul. Sunt și norocoasă că deocamdată nu am decât vreo trei fire răsfirate de păr alb, de care sunt foarte atașată. Nu știu acum dacă acestea s-ar înmulți, ce aș face.
Apoi mi-am tăiat unghiile scurt de tot și am încetat să le mai colorez. Îmi fac în continuare manichiura, le îngrijesc, doar că nu le mai împodobesc.
Îmi plac hainele, îmi place să le cumpăr (mai mult online că nu suport să merg la cumpărături, nu am răbdare), îmi place să fac combinații dar ele sunt acum comode, o plăcere să le port. La tocuri am renunțat de când eram însărcinată cu Ania și îmi mai chinui picioarele doar când merg la un eveniment care cere așa ceva.
La bijuterii am renunțat aproape de tot (deși le am în continuare, clasificate în cutiuțele lor): mai port doar verigheta când ies în lume (ce noroc că e micuță și subțirică) și-mi plac mult ceasurile mari de mână, pe care le găsesc foarte utile (detest să întârzii).
Când Ania a găsit un cercel rătăcit și mi l-a înmânat să-i demonstrez ce se face cu el, am constat cu surprindere că mi s-au astupat și găurile din urechi. Așa, să fiu în asentimentul păpădiei.
În rest, țin foarte mult la igiena mea. Am adevărate obsesii pentru spălatul pe dinți și pe mâini, astfel încât, medicul dentist mi-a sugerat să o las mai moale cu spălatul dinților că mi-am subțiat gingiile iar pe mâini am dezvoltat o frumoasă alergie la săpun și detergenți.
Îmi îngrijesc părul dar în majoritatea timpului îl țin prins simplu în coadă.
Epilatul este singurul care mă mai scoate singură din casă, deși vă spun sigur că asta nu e relaxare. Din fericire, nu m-am întors atât de mult la natural și sper să rămân toată viața prietenă cu ceara și cu epilatorul meu.
De machiat mă machiez foarte puțin și foarte rar: când situația o cere sau când am chef (uneori chiar dacă sunt doar eu cu Ania acasă).
Imaginea e importantă și pentru mine, ca pentru toți ceilalți, doar că vreau ca ea să mă reflecte pe mine și nu vreo mască pe care s-o port temporar.
Mi se pare că orice artificiu cosmetic sau vestimentar are rolul de a abate puțin atenția de la cine suntem cu adevărat. Și eu nu vreau acest lucru. Nici pentru mine, nici pentru Ania. Vreau ca oricine va purta vreodată o discuție cu păpădia să se concentreze pe lucrurile interesante pe care cu siguranță le va spune și nu pe vreo unghie roșie care se agită temeinic în ritmul gesticulării. Vreau să știe cât e de minunată și cum nu are nevoie de absolut nimic altceva decât de ea.
Acestea fiind datele problemei, bineînțeles că nu îmi plac fetele noastre tinere care cu siguranță, la un moment dat, au fost frumoase dar pe care nu le mai vezi acum din pricina unghiilor false, a extensiilor de păr, a machiajului strident, a hainelor mulate și țipătoare, a lentilelor de contact inutile, a genelor false, a spâncenelor tatuate, a botoxului și a silicoanelor expuse. Într-un fel, mi-e puțin milă de ele pentru că pare că au o stimă de sine extrem de scăzută. Poate au avut multe încercări în viață care le-au frânt spiritul. Poate că n-au avut lângă ele, atunci când au avut nevoie, pe cineva care să le spună că sunt frumoase. Poate consideră că nu au nimic altceva interesant de arătat. Poate vor să fie la fel ca celelalte, să se integreze. Poate interiorul lor este atât de fragil încât încearcă să-l apere purtând această teribil de greoaie mască de plastic.
Le văd câteodată la televizor și mi-e greu să le țin minte, să le diferențiez. Mi se pare că toate seamănă una cu cealaltă, că nu au nimic unic, individual, care să le particularizeze, pierzându-se astfel în marea generalului.
Îmi place și mie să mă costumez uneori. Să experimentez viața așa cum nu o cunosc. Să-mi testez limitele identității. Dar mă reîntorc rapid și cu drag la mine mereu, ușurată de povara costumului. Nu pot să-mi imaginez cât de greu trebuie să fie să te ascunzi în permanență.
Recunosc necesitatea operațiilor estetice în unele cazuri recuperatorii sau atunci când te deranjează atât de mult un lucru la tine, la aspectul tău fizic, încât îți alterează calitatea vieții. Câtă vreme ești conștient că ceea ce se va schimba va ține pur de exteriorul tău, cred că intervenția e binevenită.
În aceeași măsură însă recunosc și necesitatea unei consilieri psihologice prealabile obligatorie, fără un termen fix de încheiere (în funcție de nevoile individuale ale fiecăruia), finalizată cu o îndrumare (sau nu) spre intervenție. Ca să depistezi exact care sunt așteptările pacientului, dacă este pe deplin conștient de ceea ce urmează să se întâmple, dacă realizează ce se va schimba și ce nu se va schimba și să constați dacă într-adevăr acea schimbare îi va îmbunătăți viața sau nu.
În lipsa acestei consilieri apar toate acele cazuri de persoane care își fac zeci de operații estetice (mai întâi la nas, apoi buze, liposucție, sâni, sâni mai mari, sâni și mai mari). Nu se simt niciodată satisfăcute pentru că schimbarea pe care o caută este în interior, în timp ce ele lucrează cu sârg la remodelarea exteriorului. Vor să modifice cum sunt percepute de ceilalți în loc să se centreze pe cum se percep ele însele.
În cazul mamelor care apelează la operații estetice, în unele țări, sunt consiliați și copiii, pentru că impactul de a avea o altfel de mami, este mult prea mare și de neînțeles la vârste fragede, creierașul lor neputând să asimilizeze corespunzător această schimbare.
Bineînțeles că o apariție provocatoare va atrage imediat orice privire. Întrebarea este însă pentru câtă vreme va menține aprins interesul.
O voi susține pe Ania în orice demers de auto-împodobire va avea. Dar voi încerca din răsputeri să o ajut să privească întotdeauna dincolo de mască, spre fetița aceea minunată și frumoasă care înveselește tot universul cu râsul ei colorat.
Sursa foto: https://www.flickr.com, http://www.gettyimages.com, http://shop.nordstrom.com, http://www.totalbeauty.com, http://beautymothernature.tumblr.com