Regulile pe care Ania le are acasă sunt extrem de puține și ele se referă strict la siguranța și bunăstarea ei. În ciuda scenariilor apocaliptice pe care le sugerează cei care condamnă stilul nostru de parenting, cel al educației cu blândețe, domnișoara păpădie este un fetiț care colaborează mult mai bine și mai ușor decât mi-aș fi imaginat vreodată că e posibil. Înțelege perfect limitele și motivele pentru care sunt impuse și nu simte nevoia să le combată, având suficientă libertate încât să nu se simtă constrânsă de ele.
Acest fapt ne-a fost confirmat și la începerea grădiniței, de doamnele educatoare sau profesoare care au subliniat buna relație de colaborare cu Ania într-atât de mult încât au momente în care uită că procesul ei de socializare a început abia acum o lună și jumătate, asimilând-o perfect în colectiv, alături de cei care au deja câțiva ani de grădiniță în spate. Deși regulile sunt mai multe și mai stricte decât în familie, păpădia are instrumentele necesare să le facă față cu bine.
Mi-e drag tare să o văd prin alți ochi acum, cei ai educatoarelor și personalului din învățământ, prin ochii ei de fetiță mare care-mi povestește entuziastă despre lumea uimitoare a grădiniței, prin filmulețele și fotografiile trimise de educatoare și care-mi oferă acces spre intimitățile de școlăriță ale fetițului!
I-am oferit Aniei cât de multă libertate am putut ca să se dezvolte așa cum a fost ea creată să fie. Nu a colorat între linii stricte până acum, nu i s-a cerut să repete la nesfârșit poezii și cântecele, nu am îndopat-o cu cifre și cu litere. Tot ce a învățat până acum a făcut-o singurică, pentru că și-a dorit ea, mânată de curiozitate și dorința de a afla mai multe despre lumea aceasta fantastică.
De aceea mi se pare fascinant acum cât de implicată și devotată este acestui proces de cunoaștere. Evoluează atât de rapid deși nici de la grădiniță presiunea asupra ei nu este foarte mare. Vine acasă și începe să-mi ceară neîntrerupt să-i scot foi la imprimantă cu desenele preferate pe care le umple de acuarele, carioci, creioane, tot mai centrate între limitele impuse, modelează cu pasiune, completează ambițioasă cărticelele cu activități primite de la grădiniță, scrie pe liniile întrerupte, ne exemplifică și ne corectează atunci când performăm odată cu ea exercițiile pe care le-a învățat la sport cu doamna Simona. Ba chiar și-a extins interesele dincolo de grădi și a început o pasiune pentru puzzle-uri pe care le face cap coadă, cu răbdare și perseverență, chiar dacă au 40-50 de piese.
Și toate acestea în timp ce rămâne aceeași păpădie veselă și amuzantă care a fost întotdeauna. Uneori îmi vine să o opresc în loc, să o rog să mă ia mai încet, să nu mai crească chiar în ritmul acesta, să-mi mai lase o secundă s-o inspir. Dar apoi îi văd bucuria din ochișori și înțeleg că așa trebuie să fie lucrurile acum.
Mă delectez în schimb cu noi întâmplări haioase care-mi pictează în amintiri ce minunată perioadă trăim.
Suntem doar noi două acasă, domnul tătic e la serviciu. Tocmai ne-am întors de la grădi și lenevim vesele prin casă. De nicăieri, îmi vine în minte o melodie pe care o cânt cu patos:
-Noi doi, și-o umbrelă …
Păpădia se uită la mine serioasă și mă corectează prompt:
-Noi două, mami, că suntem fetițe amândouă.
Râd, mândră tare de ea care-și însușește acum regulile gramaticale de acorduri între genuri:
-Ai dreptate, iubire! Dacă era tati acasă, atunci puteam să zic noi doi.
Se uită din nou critic la mine și-mi răspunde:
-Nu, mami, dacă era tati acasă eram noi trei!
Am picat cam nașpa în toată această chestiune: se pare că nu le am nici cu gramatica, nici cu matematica. Să nu vă mai zic apoi că am reascultat melodia invocată și că versurile nici măcar nu erau cu ”noi doi” ci cu ”tu și eu”, deci pică și muzica din schemă. Dar adevărul este că nu aș putea fi mai mândră de păpădia mea magică și minunată!
Sursa foto: depositphotos.com
