Dragă familie, dragi prieteni și cunoscuți, din România sau de peste hotare, am realizat recent că nu prea mai sunteți la curent cu statutul meu cetățenesc care, de vreo câteva luni, s-a cam schimbat. Nu știu dacă există acest concept, dacă l-am inventat eu sau dacă se intitulează în alt fel, nu știu câți dintre noi aparținem acestei cetățenii (om fi mulți, om fi puțini?!), dar ce știu sigur este că eu sunt acum emigrant parțial în format imaginar. Un emigrant spiritual, dacă vreți.
Fizic, locativ, trăiesc în continuare în România. De ce? Pentru că îmi place România, îmi place să pot comunica în limba mea, îmi plac avantejele pe care mi le oferă țara mea. Îmi iubesc familia care aici trăiește și știu că nu aș suporta să fiu departe de ea. România este istoria mea, pe ea o știu, cu ea am crescut, ea m-a format. Îmi doresc mult ca Ania să crească lângă familia ei, să aibă șansa să îi cunoască autentic pe toți membrii ei și să și-i imprime în suflet. Îmi doresc ca ea să vadă aceeași frumusețe care m-a cucerit și pe mine. Nu mă întreb niciodată de ce m-am născut în România la fel cum nu mă întreb de ce îi am pe acești părinți ai mei, pe această soră a mea. Îi iubesc exact așa tocmai pentru că sunt ai mei. O fi o chestiune de ego, nu știu, dar așa se întâmplă.
Până pe la 30 de ani, nu îmi păsa deloc ce se petrece, la nivel general, prin țară. Dar deloc. Eram doar eu, viața mea și factori dimprejurul meu imediat, cu care mă intersectam nemijlocit. Ocazional, când era cazul, mă revoltam concret. Nu exista o viziune, o perspectivă, o plasare a mea, a vieții mele, într-un context general, într-un viitor ulterior.
Lucrurile au început să se schimbe radical după ce a apărut păpădia și am fost nevoită, prin calitatea mea maternă, să vizualizez un viitor. Ei, și de-atunci au apărut problemele.
Realitatea pe care fiecare dintre noi o trăiește pare singura realitate posibilă. Trăim în aceeași țară, vorbim aceeași limbă, avem acces la aceleași informații, ceea ce ar putea presupune că avem realități asemănătoare, doar ușor diferite prin anumite semne specifice create de experiențele personale care ne-au marcat. Urmând această linie de judecată, am avut parte pe parcurs de niște conștientizări spectaculoase care mi-au întors universul cu susul și jos și mi-au schimbat credințele adânc implantate în cuget.
Am realizat astfel că eu, familia mea, prietenii pe care mi i-am ales, oamenii cu care am interacționat eu pe traseul formării mele sunt doar o mică parte din România. Realitatea mea nu este una generală ci mai degrabă particulară. Exact aceeași experiență, în exact același loc și context, privită direct de mai multe perechi de ochi și procesată de mai multe intelecte (chiar aflate la exact același nivel de dezvoltare) va putea fi interpretată în mod diametral opus tocmai prin prisma simțirii, a emoțiilor, a fricilor și frustrărilor personale, a neîmplinirilor, a tragediilor sufletești, a capacității intelectuale de a argumenta subiectiv o situație în folosul propriu, cu scopul de a liniști temporar niște demoni care se zvârcolesc tacit înăuntrul nostru.
Astfel de demoni au început să se zbată și în mine la momentul conștientizării imensității de realități care există într-o țară relativ micuță. Bula s-a spart și m-am trezit în fața unui șoc căruia nu îi făceam față. Ne uităm amândoi la același lucru. Cum este posibil să vedem ceva atât de diferit.
Teama, nesiguranța, frustrarea, revolta pe care le simțeam m-au făcut să dau curs demonilor și să ripostez, ca o leoaică ce-și apără puiul. Argumentat, logic, temeinic documentat. M-am înfuriat cumplit atunci când firul descris de mine nu primea reciprocitate, atunci când modalitatea mea de a comunica era ignorată deliberat. Simțeam că începe să se descrie un context periculos pentru perspectiva pe care o imaginam eu pentru Ania. Și atunci am schimbat atacul, mai nuanțat, ce-i drept, în acord cu realitatea mea, prin cuvinte alese însă cu un vârf extrem de ascuțit și otrăvit.
La un moment dat însă am înțeles că atât ținta mea cât și armele pe care le foloseam erau complet greșite. Să acționezi la nivel rațional atunci când focul are loc în simțuri e ca și cum ai arunca cu pietre în nori ca să nu mai plouă, ca și cum dacă spui ”nu mai plânge” asta alungă tristețea. Eu puteam zări doar stratul de la suprafață al realității celorlalți. Ok, nu părea conform cu ce știam eu că ar trebui să fie acolo, însă ce l-a făcut pe el să se cicatrizeze în acest fel, eu nu am cum să aflu vreodată. Poate o fi fost un ciob minuscul de care eu am uitat într-o secundă. Dar am avut oameni care să-l scoată cu grijă, care să-mi dezinfecteze și să-mi oblojească rana, poate eu am avut o mare capacitate de regenerare a organismului meu. Alții poate au fost mult mai puternici și s-au îngrijit singuri, fără nicio urmă. Și alții poate că și acum poartă durerea dincolo de suprafață. Iar ceea ce tu nu ai văzut, nu ai simțit, nu ai trăit, nu ai niciodată cum să înțelegi deplin.
Și așa m-am trezit prinsă între două lumi: România mea pe care o iubesc și o cunosc și România de care mi-e teamă și de care vreau să fug. Unde va crește Ania? Cu siguranță, în amândouă. Ce pot eu să fac pentru fetița mea? Nu pot să o rup din context, să-i neg trecutul și originea, să o reinventez, nici nu aș ști cum să fac asta și nici nu vreau asta. Ce pot să fac este să lucrez temeinic la substraturi, cu grijă, atenție, dezinfectat și oblojit. Să sper în capacitatea ei de regenerare. Să sper că așa cum eu am reușit să ies neciuntită prea tare la suprafață, așa cum atât de mulți oameni pe care îi admir au reușit, va reuși și ea. Vor reuși și alții care-i vor fi alături.
Însă demonii mei continuă să mă bântuie, să mă forțeze să mă gândesc la ce va fi. Și ca să-i îmblânzesc puțin, am decis să emigrez. Parțial și în format imaginar. Și cum în realitatea mea totul e posibil și nu există granițe, nu am ales o țară anume ci mai degrabă o regiune: Scandinavia. Trăiesc puțin prin Norvegia, mai trec și prin Suedia, dau o fugă în Finlanda, mă duc la un film în Danemarca și la o vacanță în Islanda. Ce iau de-acolo? Sistemul de asistență socială și de protecție a copilului, libertatea de a fi autentic, relaxarea, nivelul sistemului de învățământ, gradul de conștientizare a statutului omului pe planetă, lipsa de agresivitate a părinților atunci când copilul își transpune o durere prin orice modalitate i se pare lui potrivită. Și chiar și frigul. Frigul acela care-ți așează ace în obraji și-ți pune sângele în mișcare. Cum fac asta? Prin filme, seriale, cărți, articole, documetare și imagini. Când simt un mârâit de demon ce pare că nu stă într-o poziție tocmai confortabilă, pac, deshid o poză cu Mads Mikkelsen în Druk sau dau un search pentru lucruri de făcut în Reykjavik și tot ce mai aud e un sforăit molcom.
Grenade explodează continuu în jur: fie aud de un judecător care a considerat că un minor de 12 ani și-a dat ”consimțământul” pentru un act sexual cu un adult, fie aflu că sunt o oaie trimisă la păscut de oculta mondială, fie aflu că există o ofertă de ”prima bătaie e gratis”, ori asist la vreo uniune politică pentru ajutorarea României, fie că văd oameni privindu-mă și mințindu-mă fără să îi intereseze ce mi se ascunde dincolo de suprafață. Și atunci îmi iau bocceluța și plec pe alte meleaguri imaginare. În psihologie cred că se poate numi fugă de realitate. Însă nu aș fugi niciodată de realitatea mea. Ania, familia mea, experiențele pe care mi le aleg, viața mea așa cum mi-am construit-o eu, sunt cel mai frumos univers pe care l-aș fi putut imagina vreodată. Aș spune mai degrabă că este o adaptabilitate socială. Metoda mea de a nu nega realitatea altora în timp ce o trăiesc nestingherită pe a mea. Și deocamdată funcționează foarte bine. Nu știu ce va fi mai încolo. Poate mă voi întoarce total acasă sau poate voi sparge bariera imaginarului. Cred că totul depinde doar de realitatea pe care o simte Ania.
Acum însă, vă rog să mă scuzați, mă duc să-mi pun șosetele de lână, să-mi fac un ceai și să mă uit pe fereastră cât de frumos ninge și astăzi.
Sursa foto: https://www.countryliving.com
