A fost profesoara de practică pedagogică a părinților mei (pe vremea aceea, la Liceul Pedagogic din Deva, erau clase separate de fete și băieți, și dumneaei le-a predat și mamei și tatălui meu), apoi a fost profesoara surorii mele mai mari și, într-un final, a devenit și profesoara mea.

Doamna profesoară Titania Dascăr s-a atașat foarte mult de clasa noastră și a ținut neapărat  să ne îndrume până la sfârșitul clasei a XIII-a. Abia apoi s-a pensionat. La întâlnirea noastră de zece ani, ne-a spus că ea nu știe dacă va mai trăi să ne vadă și la douăzeci de ani și că ar trebui să ne revedem din 5 în 5 ani, ca să mai apuce și dânsa să ne mai zică câte-o vorbă. Mai avem doi ani până la întâlnirea de douăzeci de ani și, din păcate, Doamna Dascăr ne va privi atunci din cer.

Nu mi-a fost deloc dragă în liceu, din mai multe motive. Era extrem de severă și avea foarte multe pretenții pedagogice de la noi. Clasele paralele care nu făceau practica cu dânsa ne compătimeau și ne cam luau la mișto. Avea mereu tendința să ne intre în viețile personale, mai ales în cazul meu care eram o adolescentă rebelă în acele vremuri, dispusă la orice oră să mă revolt împotriva oricărei forme de autoritate care încerca să-mi încalce libertatea. Voia să-mi indice prietenii benefice pentru mine și-mi spunea mereu că de la mine are pretenții pentru că îmi cunoaște părinții și îmi cunoaște sora, elevi exemplari în viziunea dânsei. Le spunea alor mei că nu mă ridic la nivelul potențialului meu și că mă las absorbită de tentațiile adolescenței. Detestam când încerca să mă compare cu altcineva. Din cauza dumneaei am fost eu nevoită să port din nou fustă, după o lungă perioadă de timp (eram rockeriță pe vremea aceea și blugii rupți, cămășile lălâi și bocancii erau uniforma mea,) pentru că era foarte strictă cu ținuta noastră la orele de predat. Avea o privire fixă și pătrunzătoare de te făcea să rămâi înțepenit, încercând să-ți dai seama cum de aflase deja că tu de-abia chiuliseși de la chimie.

Însă atunci când o problemă serioasă se abătea asupra unui (fost sau actual) elev de-al dumneaei, se transforma într-o leoaică și mergea până în pânzele albe ca să-l protejeze de orice intemperii. Avea o memorie de elefant și cumva, habar nu am cum, reușea să-și amintească toți elevii pe care i-a avut vreodată, să-i recunoască atunci când anii ningeau peste ei și să povestească detalii despre fiecare în parte.

Prima dată când am realizat cu adevărat impactul Doamnei profesoare Dascăr asupra vieții mele, a fost în facultate când, la cursul de pedagogie, trebuia să predăm la o școală pentru copiii cu deficiențe (aceea fiind și singura dată când am predat în facultate). Doamna profesoară care îmi supraveghea lecția m-a întrebat la final:

-Ai făcut liceul pedagogic, nu-i așa?!

-Da, i-am răspuns eu puțin nedumerită.                                                                                                                               

-Se vede! Felicitări!

Gândul mi-a zburat atunci instantaneu la Doamna profesoară Dacăr.

Apoi treptat, am început să recunosc tot mai mult roadele muncii profesoarei mele de practică pedagogică din liceu. Chiar și acum, după 18 ani de când nu am mai avut tangențe cu planurile de lecții, știu exact care sunt momentele unei lecții și timpii alocați fiecărui moment în parte, care sunt tipurile de lecții și ce presupun acestea, ce mijloace și metode didactice se folosesc, ce materiale didactice ar trebui confecționate. Fie că le ajutam pe colegele de facultate să facă planuri de lecție, fie că mai apoi vorbeam cu copiii sau părinții veniți la consiliere sau  fie chiar acum, când construiesc din cuburi universuri împreună cu fetița mea, gândul îmi zboară în continuare la Doamna profesoară Dascăr.

Oricât de nesuferit putea fi un plan de lecție ce trebuia să treacă de corectura învățătorului sau educatorului de la clasă, a profesorului îndrumător care preda disciplina respectivă și a doamnei profesoare Dascăr, în acele vremuri, era singura temă care se apropia de statutul unui proiect independent. Trebuia să înțelegi subiectul, să te documentezi, să îți faci un plan, să respecți niște pași, să îți confecționezi singur materialul didactic sau să alergi înnebunit în căutarea celui ideal, să repeți planul etapă cu etapă și să-l susții în fața cadrelor didactice și a câtorva zeci de perechi de ochișori curioși. Planul de lecție, în special cel sub îndrumarea profesoarei mele de practică, a fost singurul moment creativ care ne punea cu adevărat puterile la încercare, a fost cel care ne-a deschis drumul spre o gândire liberă. Ooooo, și am făcut sute de planuri de lecție în liceu!

Programa liceelor pedagogice prevedea extrem de multă practică pedagogică, în special în ultimii ani. Având dublă specializare ca profil, învățători-educatori, și munca noastră era dublă. În fiecare săptămână, ore întregi de predat celor mici sub îndrumarea Doamnei profesoare Dascăr și a cadrelor didactice de la clasă. Am petrecut astfel în cinci ani de zile, timp cu dânsa, mai mult decât cu orice alt profesor.

Așa că acum, când dumneaei a închis definitiv ușa clasei după ea, simt că a luat puțin și din sufletul meu, simt că mi-a furat cea mai importantă parte din liceu, lăsând în urmă doar amintiri, trăiri și deprinderi formate pentru tot restul vieții. Sunt convinsă că a fost primită în cer, de către toți colegii și elevii care au pășit acolo înaintea dânsei, cu ropote de aplauze și mii de buchete de flori! Rămas bun, Doamna profesoară Dascăr! Odihnă în pace să aveți!

Articol publicat de Ancheta de Hunedoara.

 

 

Rămas bun, Doamna profesoară Dascăr!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *