Există o mare diferenţă între a nu-ţi fi somn şi a nu vrea să dormi. Atunci când ceva palpitant se întâmplă, când cartea pe care o citeşti devine tot mai palpitantă, când serialul preferat atinge punctul culminant, când te afli la o petrecere cu prietenii tăi, vei lăsa somnul deoparte în favoarea distracţiei. Sigur că a doua zi te vei simţi obosit, poate chiar iritat, nervos, apatic dar noi adulţii am învăţat cum să facem faţă frustrărilor.
La copii însă e altă poveste. Frustrarea generată de oboseală nu poate fi manageriată la fel de eficient. Autocontrolul în cazul emoţiilor resimţite se va instaura mult mai târziu. Întreaga dispoziţie generală se va schimba în cazul unui copil obosit. Vor fi nemulţumiri frecvente şi aparent minore, ţipete, multe lacrimi şi furie.
Ania nu a fost o fetiţă care să adoarmă singură, cum am văzut că se mai întâmplă, în timp ce mănâncă sau mângâie căţelul. Doar o dată, după o ieşire în oraş s-a aşezat cuminţică pe covor şi a adormit în afara programului ei de somn. E mereu activă, mereu fascinată de ce întâmplă în jurul ei, mereu dornică să participe intens la viaţa care se desfăşoară lângă ea. Poate se întâmplă asta şi pentru că nu am lăsat-o nicicând să se ajungă la o oboseală prea mare.
Dacă ar fi să o întrebi pe păpădie când vrea să doarmă, ţi-ar răspunde simplu că niciodată. Cum să dormi când viaţa asta frumoasă are loc acum?! Prea multe lucruri de făcut, prea multă lume de admirat, prea multe obiecte de cercetat.
Aşa că această decizie încă intră în responsabilitatea noastră. Fetiţul are un program stabilit pe care-l cunoaşte şi acceptă. Seara chiar ne cheamă singurică spre pat, însă nu că i-ar fi dor de somn, ci pentru că ştie că urmează momentele de conexiune când stăm toţi trei în pat şi toată atenţia e spre păpădie. Nu i-am cerut niciodată să adoarmă „ACUM”, să închidă ochii, să nu se mai mişte. Nici eu nu m-aş simţi confortabil să adorm cu aceste condiţii impuse. Chiar dacă noi capitulăm înaintea ei, mai are jucăriile cu care povesteşte, perne de mutat, escaladări de făcut, până ochişorii încep să viseze.
Ne ghidăm în primul rând după semne. Dacă devine visătoare, energia scade puţin şi începe căscatul abundent, oprim stimulii şi lăsăm întunericul să ne învăluie. Apoi decizia îi aparţine. Chiar dacă e ora ei de somn dar Ania e veselă, voioasă şi în plină acţiune ludică, vom amâna ritualul adormitului cu jumătate de oră, până somnul îşi va face apariţia.
Dacă-mi spune însă după cinci căscaturi că vrea să aprindem televizorul ca să fie mai distracţie, îi spun că asta nu voi face dar o las să aleagă dacă vrea să se culce în pat sau în cărucior. Seara vrea întotdeauna în pat, cu noi doi lângă ea. Ziua însă alegea căruciorul. Era ceva în legănatul monoton şi constant al acestuia care îi liniştea zbuciumul interior.
Alteori voia să o ţin în braţe, să mă simtă aproape. Îşi lăsa căpuţul pe umărul meu şi îmi povestea şoapte de iubire.
De o săptămână însă, brusc şi fără avertizare, Ania a început să renunţe total la cărucior. Ne punem amândouă în pat la prânz (tati e plecat la ora aceea), se lipeşte de mine şi adoarme.
Nu ne-am întrebat când va dispărea total legănatul în cărucior din viaţa noastră, nu i-am impus o despărţire, am lăsat-o pe ea să alegă când este pregătită.
Avem fetiţă mare deja!!! Și cel mai important lucru pentru mine, Ania a decis singură când să lase legănatul în urmă.
Sursa foto: http://www.safebee.com
