Poveștile frumoase ne spun despre prințesa care și-a găsit prințul, au avut împreună trei copii, mare, mijlociu și mic, iar apoi au trăit fericiți, în palatul lor îmbelșugat, până la adânci bătrâneți.
Din păcate, în viața reală, din ce în ce mai rar se întâmplă să rezonăm cu poveștile. Poate că prințul a plecat în căutarea altei prințese, poate că prințesa și-a pierdut în mod tragic alesul sau poate nu l-a cunoscut niciodată sau poate a întâlnit mai mulți aleși care purtau doar măști de prinți pe față. Poate că prințul și prințesa s-au trezit peste noapte cu vistieria castelului cam ușurică și au plecat în alte regate ca să muncească comori neprețuite, lăsând regatul în mâinile regelui sau ale reginei, actualmente pensionați.
Ce să le spunem noi copiilor care tânjesc să aibă parte de familie? Că acest lucru este imposibil? Cel puțin, în niciun caz într-o familie tradițională, formată, după cum bine și insistent susțin aleșii noștri, dintr-un bărbat și o femeie.
Necunoscutul ne provoacă angoase, ne face să ne ascundem în carapacea noastră unde totul este luminat și fiecărui lucrușor îi este știut locul cu ochii închiși. Dar fără necunoscut nu am fi aflat cât de minunat strălucește soarele, ce parfum frumos au florile dimineața devreme sau ce melodios susură izvoarele.
Ne e teamă să le oferim libertate celor din jur pentru că lipsa controlului poate duce la haos. Dar granița dintre înțelepciune și infatuare este atât de generoasă încât nimeni cu bunăvoință nu ar putea-o depăși.
Tradițional înseamnă sfânt, înseamnă istorie, strămoși, înseamnă cine am fost și cine suntem în prezent, înseamnă identitate și înseamnă viitor. În aceeași măsură, incapacitatea de a te adapta noilor situații ale căror soluții algoritmice nu le cunoști, înseamnă o inteligență generală scăzută. Nu poate exista progres dacă rămâi prins în trecut dar poți duce cu tine în suflet înainte tradiționalul, în timp ce descoperi cât de multe mai ai încă de învățat despre lume.
Vrem ca totul să fie scris negru pe alb, clar și răspicat, fără nicio urmă de îndoială, dar moralitatea noastră numai limpede nu este. Oare ar fi atât de greu să lăsăm pe fiecare în parte să simtă familie acolo unde iubește: poate o bunică văduvă și bătrână, poate un unchi milos, poate un tată cu iubire infinită sau o vecină ce și-a luat de la gură ca să mai pună o farfurie în plus la masă? Chiar trebuie să legiferăm acum și sentimentele?!
Sursa foto: http://amppob.com
