Ceva mai mult parcă decât în anii precedenți, sfârșitul lui 2020 a adus cu sine o grijă mai mare a oamenilor pentru animalele afectate de obiceiurile care implică artificii și petarde. Mai multe articole, rugăminți, glume mai mult sau mai puțin politicoase și chiar anumite proiecte în acest sens.
Susțin acest demers de vreo câțiva ani buni. La fel ca oricare dintre noi, și eu am fost sensibilizată atunci când universul MEU a fost afectat de aceste obiceiuri. Mai întâi, atunci când trebuia să-mi petrec trecerea în noul an îmbrățișându-mi și alinându-mi cățelul terorizat de bubuiturile puternice. Mai apoi, când îmi petreceam revelionul cu păpădia bebeluș plângând în brațe, trezită din somn, buimacă și speriată, neînțelegând ce se întâmplă și neavând capacitatea să înțeleagă explicațiile mele neîntrerupte.
Așa e, nu putem schimba lumea de unul singur. De atunci, la fiecare revelion, ne-am refugiat la munte ca să evităm această experiență. Ei, dar ghiciți ce? Mirare mare, și la munte există oameni care, da, și ei perpetuează aceleași obiceiuri. Ceva mai reținut decât în oraș, dar nu cu mult.
Acum Ania e mai mare, înțelege explicațiile mele, știe la ce să se aștepte, ba chiar mai mult, deși bubuiturile sunt la fel de puternice, fetițul nici măcar nu a mai tresărit la ele în ultimii doi ani, dormind buștean o noapte de poveste. Animăluțele pe care le avem acum par să fie mult mai rezistente la acești factori de stres. Life is good, ați putea spune. Numai că nu e.
Odată cu prima mea experiență neplăcută, am început să-mi extind puțin orizontul, și am început să mă gândesc la toți bebelușii care an de an trec prin aceleași șocuri auditive, la bătrânii și bolnavii pentru care o noapte de odihnă e mai importantă decât orice sărbătoare din lume, la toți cățeii și pisicile care nu au lângă ei un om al lor care să-i aline, la toate păsările cerului care mor de frică la propriu, la animalele sălbatice din pădurile munților lor, la toată planeta pe care o privim cu admirație dar care nu ne aparține deși ne comportăm ca niște stăpâni atotputernici. Poate că greul meu a trecut momentan, dar asta nu înseamnă că el s-a sfârșit pentru toată lumea.
Citind comentariile de la postările celor ce susțineau aceeași credință cu a mea, m-am simțit rănită de mai multe afirmații. Printre aceia cu o empatie puternic dezvoltată se numărau și împăciuitorii care căutau o situație de compromis. Lăudabilă intenția însă compromisul era doar de partea susținătorilor acestei cauze: tranchilizante la animale sau chiar căști antifonate (lăsând la o parte efectele secundare pe care acestea le pot avea, imposibilitatea unora de a le achiziționa și, mai ales, segmentul aplicabil extrem de restrâns, fără vreo soluție pentru animalele fără adăpost, animalele libere ce trăiesc pe lângă noi). Nimeni nu a găsit un compromis în cealată parte deși, în Italia, la Collechio, municipalitatea a găsit o soluție de a se bucura de acest eveniment fără a produce prea mari efecte negative asupra animalelor, cu un show de lasere luminoase. Dar o lumină pe cer fără bubuitură e ca berea fără alcool, iar noi nu suntem dispuși să pierdem nimic îm detrimentul nostru, că altfel, ne-am bucura mai des de luna și de stelele care sunt acolo permanent.
Cel mai tare însă m-au rănit comentariile acelora care susțineau că aceste postări intenționează să strice distracția ”tuturor”. Lăsând la o parte generalizarea evident absurdă, cam la asta se rezumă compromisul în mentalitatea noastră: distracția personală vs supraviețuirea sau traumatizarea altora. Însă atunci când planeta ne arată că ea e singura ei stăpână, noi ne urlăm din rărunchi dreptul la viață și poziția de dominatori. În van, ipocrit, dar din rărunchi.
Universul nostru personal poate să fie tragedia noastră sau poate să fie Raiul nostru. Putem să îl umplem cu egoism, cu prea mult sine, cu prea multe frustrări, ură, mânie, invidie, indiferență, răutate, nepăsare și atunci îl vom hrăni în mod constant doar cu aceste ingrediente repetate neîncetat, până la epuizare. Sau îl putem extinde dincolo de noi. Atunci există marea șansă să ne simțim răniți de anumite comentarii, chiar dacă nu ne privesc pe noi. Există marea șansă să simțim mult mai mult din durerile lumii. Dar există și certitudinea că toată frumusețea aceasta din lume va fi simțită cu adevărat în interiorul nostru, nu doar privită de la distanță, ca la un spectacol îndepărat de lumini ce par să spulbere, pentru o clipă, întunericul care ne înconjoară.
Sursa foto: ro.pinterest.com
