Intru în cameră exact în mijlocul unui atac: poneiul roz cu părul până la pământ şi cârlionţat este asaltat de musca gigant cu intenţii carnivore. Nu reuşesc să procesez bine imaginea că sunt strigată cu o voce panicată:
-Maaaamiii, hep mi (help me) calu’! Maaamiii!!!
Păi nu mă transform eu în Superman la aşa chemare?! Scrutez cu privirea împrejurimile şi văd o barză care se sprijinea sictirită de cutia cu jucării răsturnate în mijlocul camerei. Decid că e momentul să-şi câştige şi ea existenţa în acest univers aşa că o prind de o aripă şi o zbor deasupra muştei:
-Eu sunt barza cea neînfricată, poneiule! Nu-ţi fie teamă că am venit să te salvez!
După o încrâncenare pe viaţă şi pe moarte, barza reuşeşte să imobilizeze musca în cutia puzzle-ului de lemn. Îi pune capacul şi aşează şi un şoricel de plastic deasupra, pentru siguranţă.
Nu apucă să respire uşurat poneiul că îl găşeşte imediat un urs polar cam nervos care, se pare, că era în cârdăşie cu musca.
Ania se uită îngrijorată la mine şi-mi spune cu un glas precipitat:
-Mamiii … mamiii… uite… (se uită la barza plictisită din mâna mea) … pepegalule, hep mi pony!!!
Cu toată seriozitatea situaţiei, mă bufneşte instantaneu un râs contagios. Mă uit la moaca berzei şi la ciocul ei lung care, într-adevăr, s-a cam încovoiat de la timp şi aduce acum puţin cu un papagal. Nu prea cred că ar fi tare mândră să afle că din pasărea maiestuoasă a fost retrogradată la rolul de imitator amuzant.
Chiar pe când ursul este dezarmat şi alăturat muştei din cutia de lemn, apare lângă noi Masha care reuşise să subtilizeze o Minnie cu rochiţă roz şi se pregătea să o ronţăie lângă noi.
Cu noul elan de supererou câştigat, salvez şoricioaica din colţii patrupedei. Păpădia apare cu un căţeluş creţ şi cu o pisi portocalie. Mi-o întinde pe pisi. Minnie o ia matern în braţe şi începe să o mângâie cu laba ei mare şi albă. Îl cheamă la ea în braţe şi pe cuţu, momentan rezident al fetiţului. Pe nepusă masă, acesta începe să latre ameninţător şi să atace pisicuţa. Minnie încearcă să liniştească apele:
-Hei, căţeluşule, şi pe tine te iubesc! Hai la mine în braţe că e loc destul şi pentru tine!
Însă nu găseşte deloc înţelegere la căţeluşul care devine tot mai agresiv.
-Ştii ceva, îi spune pisicuţa portocalie lui Minnie, mie nu-mi place violenţa aşa că hai să ne jucăm amândouă cu mingea asta de tenis.
După câteva pase, căţeluşul ignorat apare, le fură mingea celor două şi o bagă în cutia de lemn, să se descurce cum o putea cu musca şi cu ursul nervos.
Pisicuţa se cam întristează puţin dar Minnie o linişteşte imediat:
-Ia uite că mai avem o minge de tenis exact la fel, chiar aici.
De data aceasta, vizibil iritată de ignoranţa celor două, fetiţul aruncă cât colo căţelul, apucă mingea de tenis, iese din cameră, merge hotărâtă până la uşa de la intrare şi îndeasă bine mingea de tenis în gheata maro a lui tati. Se scutură pe mânuţe, se întoarce în cameră, se cocoaţă la mine în braţe călcând nemilos peste Minnie şi pisi şi-mi spune cu cel mai dulce glas:
-Mami, Ania bun-bun!
semn că e timpul să mergem să răscolim prin frigider.
Mda, asta mi-a cam dat o idee despre cât e păpădia mea dispusă acum la compromisuri şi negocieri.
Sursa foto: http://www.myconfinedspace.com
