Ania s-a născut aproape cheliuță, doar niște pufuleț avea care îi împodobea căpșorul, însă părul i-a crescut destul de repede. Când a trebuit să-i tund prima oară bretonul pentru că îi intra în ochi, am apelat la o întreagă desfășurare de forțe. Florin o ținea în brațe, am pus la televizor ceva animat și colorat iar eu mă învârteam în jurul lor, neștiind de unde să-ncep, prea stresată să mă apropii de căpșorul gingaș al păpădiei cu foarfeca ascuțită. Fetițul a refuzat categoric să fie tunsă cu dat din mânuțe și certat pe ton amenințător, astfel că am abandonat ideea și de atunci, i-am tuns bretonul Aniei doar când dormea. Orbecăiam pe întuneric în liniște totală. Era foarte greu să nimerești o tunsoare dreaptă și recunosc că nu au fost cele mai reușite coafuri, dar erau ale nostre și asta era suficient.
Înainte să plecăm la mare a fost prima oară când bretonul păpădiei a fost tuns la lumina zilei. Fetițul nu a ripostat deloc, a stat cuminte în brațele tăticului ei. Atunci am realizat că nu întunericul era de vină ci totala mea lipsă de talent în ale măiestriei părului.
Așa că acum, când bretonul ne amenința din nou cu umbrirea ochișorilor, am sunat-o pe Dana, prietena noastră magică ce reușește să vorbească pe limba părului nostru și i-am expus datele problemei (voiam să-i aducă la același nivel și părul din spate ca să i-l pot lăsa să crească în voie, întrucât acum era inegal).
-Ai mai tuns-o până acum? mă întreabă Dana.
-Doar în somn și o dată a stat în brațe la ta-su.
-Auzi, hai tu încoace cu Ania și vedem noi cum rezolvăm situația.
Zis și făcut.
Cu două zile înainte de așteptatul eveniment am început s-o pregătesc pe Ania:
-Puică, miercuri dimineața mergem la Dana!
-Daaaaa, Dana!! îmi strigă ea bucuroasă.
-Și ne jucăm cu Misha, (cățelușa bichon a Danei, extrem de jucăușă și prietenoasă, pe care Ania a adorat-o când a fost acum două luni cu mine la coafor).
-Daaaaaa, Misha!!!
-Și Dana o să-ți tundă păruuuul, strig și eu entuziasmată, poate se molipsește și la pui.
-Nu tundzi Dana pălul! îmi răspunde fetițul sec.
Ok, se pare că începutul nu e tocmai promițător.
Aveam două scenarii în minte, sumbre și pesimiste:
1.Păpădia țipând răspicat NU-NU-NU, va refuza categoric ca cineva pe care nu-l vede în fiecare zi să se apropie de părul ei, eu în genunchi pe jos explicând fetițului că va avea o tunsoare nouă, că nu o va mai deranja bretonul, că părul îi va fi mai ușor pe ceafă și că nu o va durea nimic, Auri (care nu putea pierde un eveniment atât de important ca primul tuns al puicii și ne-a însoțit) distrăgându-i atenția Aniei spre joaca cu Misha iar Dana alergând cu foarfeca în jurul păpădiei și ciuntind câte-un ciuf când și când.
2.Ania la mine în brațe, plină de nerăbdare, Dana răbdătoare mai tunde câte-un smoc când prinde ocazia și Auri cu Misha în brațe, performează un spectacol în fața păpădiei.
Mai era și varianta ca Ania să fie de acord cu tot procesul dar nu poți ști niciodată ce se va întâmpla când e vorba despre un toddler imprevizibil și extrem de hotărât în deciziile pe care le ia.
În cel mai rău caz, mă gândeam că vom ajunge la Dana, vom povesti puțin cu ea, Ania se va zbengui cu Misha pe-acolo și apoi vom pleca spre casă, anticipând o nouă orbecăială pe întuneric.
Când am ajuns la Dana, ne-am așezat cuminți pe canapea. Se auzea Misha lătrând fericită din casă și Ania era numai ochi și urechi. După ce cățelușa ne-a pupat veselă pe fiecare și noi am schimbat câteva vorbe între noi, Dana a venit cu un pieptene și s-a aplecat lângă păpădie. I-a prezentat fetițului ustensilul și i-a explicat ce vrea să facă cu el. A început apoi să le pieptene alternativ pe Ania și pe Misha care dădea bucuroasă din coadă.
Când am văzut zâmbetul de pe fața păpădiei am știut că toate variantele sumbre picaseră și vom pleca acasă cu o tunsoare nouă. Nu luasem în calcul factorul uman, blândețea și răbdarea Danei, experiența ei cu copii, mai mici sau mai patrupezi.
Ania a stat liniștită în brațele mele până a tuns-o Dana, a vrut la Auri apoi s-a reîntors la mine, și-a lăsat capul înclinat atunci când un anumit unghi era cerut. Totul a fost gata extrem de rapid și fără bătăi de cap. O singură problemă a avut fetițul: a refuzat prosopul care s-o ferească de părul ce cădea.
A durat mai mult joaca dintre Ania și cățelușă și poveștile noastre nesfârșite cu Dana.
Iubesc ochișorii păpădiei care se văd acum sub un breton perfect executat. Mi-e atât de drag de puica mea care are acum și ea, în sfârșit, o tunsoare de fetiț mare și vesel.
E foarte important să ai în jurul tău oameni calzi, profesioniști și buni, care au soluții perfecte atunci când scenariile din mintea ta nu prea-ți surâd.
Prima tunsoare a Aniei de la doi ani și jumătate a fost o experiență foarte mișto pe care o voi repeta de-acum cu mai mult optimism. Doar am fetiță mare deja și prieteni frumoși!
S-a mai întâmplat ceva minunat odată cu această ocazie. Ania clasifică rasele cățeilor în funcție de ai ei lătrători dragi. Astfel, cei care seamănă cu labradorii se vor intitula Lulu, cei cu ochii triști se numesc Enzo iar cei cu botul și urechile lungi se cheamă Masha. Când am ajuns acasă, Ania a găsit un filmuleț pe Youtube cu o pufoșenie ce avea ceva bichonesc în ea, și a strigat entuziamată:
-Mishaaaaa!!!
Așa că, dragă Misha, te anunțăm pe această cale, că ai fost omolagată de noi ca o rasă de sine stătătoare. Bun venit la noi în familie! Așteptăm cu drag să te revedem! Până atunci, să știi că te vom striga printre toți cățelușii pufoși pe care îi vom întâlni!
