Șiiiiii … am experimentat prima trântă pe anul acesta. Cald, pantaloni scurți, spectatori de seamă (mami, tati, Auri, Dorin, Pisi, Masha, Ade, Miru și ariciul Rick), alergat vesel, un asfalt neprietenos și doi genunchi juliți urmați de un plâns dramatic ”la blațe la mami”. Deși știam că apa oxigenată nu are efecte dureroase, de data aceasta cred că s-a transformat în acid după protestele vehemente ale păpădiei.
Ați putea crede că aici s-a terminat episodul cu prima trântă din această primăvară însă v-ați înșela. Partea grea de-abia acum începea pentru că o micuță drama queen care se respectă nu va lăsa pe nimeni prea curând să uite tragedia prin care tocmai trecuse.
Vreo două ore a refuzat să mai atingă cu piciorușele ei pământul, cerând să fie purtată în brațe ba de mami, tati, Auri, Ade sau Dorin.
Când în sfârșit a acceptat să facă marele efort de a se deplasa singurică, fiecare parte a corpușorului ei amintea de acea trântă buclucașă: picioarele crăcanate cu genunchii îndoiți și imobili, cocoșată mult în față, cu mâinile rigide și depărtate de trunchi, semăna mai mult cu o provocare la sumo decât cu un mers șchiopătat.
De câte ori privirea îi cădea pe genunchii roșii, pornea instantaneu și un plâns tânguit cu un văitat asociat: Auuuuuu-auuuuuuuuuuuuuuuu!!!!
Atrasă de o Masha prea zvăpăiată în raport cu gravitatea evenimentului, a reușit să alerge un metru înainte de a realiza că tocmai este serios accidentată și nu mai poate performa această operațiune. Se întoarce spre mine și mă informează cu melancolie în glas:
-Nu mai poate Ania aleargă! Gata aleargă!
Încerc să o încurajez:
-Pun pariu că mâine nu te vor mai durea așa tare genunchii și vei putea iar alerga!
Se uită la mine teribil de neîncrezătoare.
Taică-su, un insensibil, plusează sadic:
-Eu sunt convins că diseară la culcare nu vei mai putea nici măcar să sari în pat!
Păpădia aprobă trist:
-Nu aleargă Ania! Nu sali pat! Nu poate Ania!
Și începe o nouă serie de plâns.
Vă închipuiți probabil că a fost deliciul tuturor celor prezenți la nefericitul eveniment. Apogeul drăgălășeniei a fost însă atins seara înainte de culcare când, mulțumită de atenția primită din partea familiei, a decis să o impresioneze puțin și pe Rarity, poneiul ei de plastic, într-o conversație înduioșătoare. Îi întoarce capul spre genunchii ei juliți și-i arată dezastrul:
-Vezi, Letili, cut buba Ania în genochi!
Apoi cu o voce subțirică, o interpretează pe Rarity cu compasiune:
-Of, of, Doame, Doame, vai de mineeeee!! Câți bube mulți!!!!!
Nu ai cum să nu o adori!!!!
Sursa foto: www.jexsoft.com
