Duminică după-masa, ploaie torențială afară. Suntem toți trei în casă. Tati aranjează niște ponei în timp ce mai aruncă o privire spre cursa de motociclism de la televizor, Ania le face baie cu spumă cățelușilor din patrulă iar eu fac o pâine din făină integrală, pentru că rareori găsesc una în comerț care să nu conțină aditivi și niscaiva făină albă.
Fetițul se apropie de mine, curioasă ce fac. Cobor cu vasul pe covor ca să poată vedea mai bine cum frământ eu aluatul. Vrea să încerce și ea. Aluatul e cam dens și cam greu de manevrat cu mânuțe delicate. Gustă puțin dar scuipă apoi pe covor. Las dospitul să își facă treaba și decid să mai fac o porție mititică de aluat pentru păpădie. Turnăm amândouă apă, făină, drojdie, zahăr, sare și ulei. O ajut să îi dea o formă compactă și îi cedez apoi ei toate drepturile asupra acestuia.
Pleacă mulțumită cu vasul la bucătăria ei. Vasul, prea mare, însă. Răstoarnă toate castroanele din dulap pe covor, probează vreo câteva și se decide pentru unul cu mărimea ideală. Nemulțumită de rețeta mea, toarnă toată apa din cana ei peste aluat. Își plimbă fascinată degetele prin mâlul format acolo. Se apropie apoi de mine și se șterge pe mâini de pantalonii mei. Nesatisfăcător rezultat, aluatul lipicios insistă să stea prins. Încearcă apoi cu covorul, dulapul și un prosop prezent și el la baia cățelușilor. Vrea să frământe iar aluatul dar nu poate că i se scurge printre degete. Îmi cere ajutorul și plusez cu niște făină. E mulțumită și începe să amprenteze în acesta lăbuțele cățelușilor. Duce castronul la nas și conchide dezgustată:
-Mami, pute făina!
Printre hohote de râs, îi ofer câteva picături de esență de vanilie. Le amestecă sârguincios. Testează din nou.
-Tot pute, mami!
Îi dau ei să se servească după plac cu niște esență de cafea. Toarnă jumătate de sticluță. A redevenit mocirlos. Adăugăm, din nou, făină și puțin ulei. Îl frământă, îl rupe, îl întoarce, îl învârte pe toate părțile. Apoi îl trântește sec pe jos și încarcă bolul cu cățeii pe care îi zboară în aer cu avionul.
Eu și Florin privim duios aluatul deșertat.
-Hai, mă! E primul aluat compus de ea! Hai să-l punem la cuptor să vedem ce iese, zice el înduioșat.
Îl răsucim amândoi și-l punem la cuptor, veghindu-l pe rând, mai ceva ca pe o comoară de preț. Nu știu dacă o fi fost de la toate esențele, de la întreaga poveste sau de la iubirea noastră de părinți, dar vă jur că avea un gust teribil de bun. Am mâncat toți din celebra pâine, până și păpădia, plină de mândrie.
Concluzia noastră ar fi că pâine nu se câștigă, pâinea se muncește. Exploatată, trântită pe jos, parfumată, se muncește până la ultima firimitură.
