Scris în 20 ianuarie 2017
Nu-i așa că ”toți oameni mari au fost înainte copii, doar că puțini dintre ei își mai amintesc?” – [maxbutton id=”71″], Micul prinț, Exupery
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. A fost odată o roșioară foarte veselă și ghidușă. Îi plăcea mult să râdă și să se joace. Viața i se părea simplă, veselă și colorată.
Într-o bună dimineață, pe la șase și-un sfert, a apărut deodată și pentru totdeauna , o gulioară în viața ei, care i-a promis că vor fi mereu împreună. Gulioara aceasta cică ar fi fost extrem de dorită, deși, roșioara noastră, nu realizase acest lucru până atunci.
Cele două au devenit nedespărțite. Totul avea sens doar împreună. Apa avea gust, mâncarea aluneca mai ușor, somnul era mai dulce și distracția începea cu ele două. Și-au format un univers numai al lor, pe care fiecare îl desena și-l îmbogățea, cum avea chef. Obiectele din jur prindeau viață, se spuneau secrete adânc ascunse în neștiința omenirii, magia aprindea steluțe la fiecare pas, bucuria te trezea dimineața devreme și se domolea târziu în noapte, odată cu pleopele grele. Totul era minunat!
Daaaaaar, într-o bună după-amiază, roșioara noastră se trezi față-n față cu responsabilitățile ei de legumă primordială. Trebuia, brusc și dintr-o dată, să cumpere niște purici, de la temutul păstârnac.
Roșioara cea veselă evitase în trecut acest gen de activități, pe care-l delegase elegant spre alte vegetații împrejmuitoare, abuzând de farmecul ce-l poseda, pentru că, vedeți voi, roșioara noastră era o boemă care nu credea în ”trebuie”. Acest ”trebuie” deveni extrem de fierbinte și solicitant, în acea caldă și primitoare după-amiază.
Îmbărbătându-se , ca o roșioară puternică ce era, îi lăsă pe doamna ciupercuță și pe domnul dovlecel, să construiască, momentan, tabloul grațioasei gulioare, și porni cu pași hotărâți spre lumea largă.
Ajungând la domnul păstârnac, trase adânc aer în piept și intră în împărăția lui, prinsă încă în miracolul ce-l lăsase acasă.
– Ce vrei?, o trezi brusc la realitate domnul cel temut.
Speriată, uitând cine e, roșioara reuși să bâguie:
– Știți… eu .. am venit.. adică … aș vrea… dacă se poate …
– Hai, rotunjoaro, că n-am vreme de bâlbâielie tale! Noi, aici, conducem afaceri serioase! Oameni importanți ne calcă pragul! N-avem timp de bâjbâielile unei biete roșii uitate de lume!
Rușinată de scena creată, care era clar că i se datora, sau mai bine zis, cauza, roșioara nostră reuși să scoată din gâtlej un răgușit:
– Îmi cer scuze… sincer … îmi pare rău!!
Domnul păstârnac zâmbi satisfăcut.
Și-atunci se produse cel mai transcendent moment al poveștii noastre. În dinții sticloși și strălucitori ai domnului păstârnac, roșioara noastră flower-power văzu oglindită dintr-o dată, clar, imaginea gulioarei care-o aștepta acasă. Și totul deveni simplu, vesel și extrem de colorat. Aici nu mai era vorba de un banal ”trebuie”, care putea fi evitat. Era vorba despre cum va continua roșioara să-i picteze universul gulioarei, dincolo de granițele binecunoscute. Și, înțeleaptă fiind, roșioara noastră știa că nu, nicio culoare nu va fi destul de puternică sau strălucitoare, ca să convingă încăpățânata gulioară că e cea potrivită spre folosință, în afară de … exemplul personal.
Așa că, înarmată cu cea mai puternică armă din lume, roșioara se umflă în semințe și cu cel mai mare calm și relaxare posibilă, rosti fraza eliberatoare:
– Domnule păstârnac, doresc să cumpăr un kilogram de purici. Ești atât de drăguț să mi-i împachetezi separat? Aș aprecia efortul!
Chiar nu mai contează ce s-a întâmplat apoi. Restul e istorie. Important e că roșioara a văzut de-acum, întotdeauna, cei doi ochișori care învățau despre viață, direct de la ea!
P.S. Legumele sunt un subiect de dezbatere culinară cu Ania și s-ar putea ca din acest motiv, să ne invadeze viața mai mult decât ne-am dori.
K. Chesterton spunea: Poveștile nu-i învaţă pe copii că există balauri. Ei știu deja asta. Poveștile îi învaţă pe copii că balaurii pot fi înfrânţi.
Sursa foto: http://www.clipartpanda.com, http://www.clipartkid.com
