O ceaţă deasă acoperea poteca şerpuită prin pădure. Fetiţa mergea mereu înainte ghidată de steluţa galbenă care-i lumina calea.
Într-o seară răcoroasă, poteca şerpuită se opri la treptele unei căsuţe de lemn cu acoperiş de ciupercuţă. Fetiţa intră încrezătoare înăuntru. Era cald şi bine acolo. Totul era rânduit frumos la locul lui. O gaşcă veselă de licurici dansau o horă jucăuşă prin căsuţa fermecată. Fetiţa nu mai văzuse licurici până atunci aşa că începu să-i studieze curioasă. Erau foarte prietenoşi, coloraţi în mii de culori şi fiecare strălucea mai tare ca celălalt.
-Hei, fetiţă drăgălaşă, hai să dansezi cu noi!!, strigară ei într-un glas.
Bucuroasă de aşa invitaţie, fetiţa le răspunse chemării şi începu să danseze în mijlocul horei încinse în căsuţa fermecată. Se simţea uşoară ca un fulg dansând aşa înconjurată de licurici.
Dintr-o dată însă lumea începu să se învârtă cu repeziciune în jurul fetiţei. O cuprinse o ameţeală teribilă. Încerca să-şi găsească echilibru însă nu reuşea nicicum. În căpșorul ei era un vârtej furtunos. Se prinse cu disperare de licuricii care dansau în jur dar aceştia o zbugheau în secunda în care îi atingea. Era foarte obosită de pe drum, îi era foame şi disperarea începu să o cuprindă tot mai mult.
Licuricii erau prea gălăgioşi şi agitaţi, sporindu-i confuzia. Fiecare vorbea pe limba lui şi fetiţa nu reuşea să-i înţeleagă. Începu să strige disperată:
-Vorbiţi mai încet!!! Nu pot să vă aud ce spuneţi!!!
Dar licuricii refuzau să o asculte. Cuprinşi de euforia dansului, aceştia formară un tobogan strălucitor în care o urcară pe fetiţă şi o împinseră cu repeziciune la vale.
Fetiţa începu să plângă speriată strigând cât o ţineau puterile:
-Vreau să încetaaaaţi!!! Aaaacuuuum!!!
O linişte profundă învălui imediat căsuţa din pădure. Licuricii se retraseră fiecare într-un colţişor. Deasupra tuturor îşi făcu apariţia steluţa galbenă care era mereu aproape de fetiţă.
-Nu-mi plac licuricii!! Nu vreau să-i mai văd! Sunt răi cu mine! îi spuse fetiţa plângând în hohote.
Steluţa galbenă zâmbi şi mângâind căpşorul fetiţei îi spuse blând:
-Licuricii au fost mereu cu noi pe poteca ceţoasă dar tu nu ai putut să-i vezi până nu am ajuns în această căsuţă fermecată. Ei sunt prietenii tăi care-ţi veghează calea alături de mine. Sunt buni la suflet şi tot ce vor este să te ajute. Dar câteodată licuricii nu ştiu cum să facă asta aşa că tu singurică trebuie să le spui ce vrei.
-Dar de unde să ştiu eu cum pot să mă ajute când e atât de multă gălăgie în jur?
-E foarte simplu! Tot ce trebuie să faci este să înveţi să-i cunoşti pe fiecare în parte. Îi chemi pe rând la tine şi îi laşi să vorbească despre ei. Dacă îi asculţi cu atenţie, vei şti ce ai de făcut şi gălăgia din jur se va opri.
Puţin temătoare, fetiţa îl luă de mână pe licuriciul roşu. Se aşeză în faţa lui şi se uită cu atenţie la toate nuanţele lui strălucitoare. În acel moment, licuriciul începu să vorbească clar şi netulburat:
-Ştii, eu sunt extrem de nervos! Cățelușa mea mi-a ros jucăria preferată și acum nu mai am cu cine să dorm la noapte!
-Of, îmi pare rău! îi răspunse îngrijorată fetița. Și eu am simțit asta când o veveriță ghidușă mi-a luat din mână biscuitele pe care-l mâncam. Dar știi ce am făcut? M-am bătut cu perne cu steluța mea galbenă și printre hohote de râs am uitat de toată supărarea.
-Heeei, ce idee grozavă!! Iubesc jocul cu perne!! Mulțumesc fetiță drăgălașă!
Înainte să se îndepărteze liniștit spre grămada cu perne pufoase de pe canapea, fetița îi strigă în urmă:
-Licuriciuleeee, nu mi-ai spus cum te cheamă!!
-Eu sunt Furia, îi răspunse licuriciul încruntat.
Timid și șovăielnic înainta spre fetiță licuriciul albastru:
-Sunt extrem de trist! Mami și tati meu au plecat să aducă mâncare acasă dar eu aș vrea să stau cu ei acum și nu știu ce să fac să mă simt mai bine.
-Pe mine mă ajută dacă plâng! îi răspunse fetița înțeleaptă. Lacrimile reușesc cumva să mai aline din durerea pe care o simt.
-Mulțumeesc, fetiță dragă! spuse licuriciul albastru în timp ce se îndepărta suspinând să plângă un plâns sănătos. Pe mine mă cheamă Tristețea, murmură el apoi printre lacrimi.
Aproape să-l răstoarne pe licuriciul albastru, apăru imediat țopăind și râzând în hohote licuriciul verde.
-Eu.. ha-ha-ha … eu .. eu mă simt așa … ha-ha-ha… foarte fericit! Îmi vine să zburd și să alerg și să sar și să mă rostogolesc de bucurie!
-Vai, ce mult îmi place și mie să râd! răspunse fetița fericită. Păi hai să zburdăm, să alergăm să sărim și să ne rostogolim împreună! Nimic nu e mai frumos decât să te distrezi atunci când ai chef!
-Pe mine mă cheamă Veselie! spuse licuriciul verde zglobiu. Mă duc acum să-l înveselesc și pe tristețe pentru că văd că tocmai a terminat de plâns.
Lovind de zor cu piciorul într-o cutie de conservă, apăru agitat și licuriciul mov:
-Uuuuuf, sunt extrem de nemulțumit!!! Mă tot chinui să construiesc un turn din 20 de cuburi colorate și nu reușesc nicicum până la capăt. Mereu se dărâmă pe la jumătate și-mi vine să arunc cu toate cuburile pe geam!! îi spuse el aruncând cât colo cutia de conservă.
-Oooo, daaa! Știu ce zici! Și mie mi se întâmplă asta când mă uit la filmulețe pe telefonul steluței mele galbene. Întotdeuna, când este mai interesant, apare reclamele acelea enervante care mă întrerup. Odată chiar am spart ecranul telefonului aruncându-l în dulap. Dar știi ce m-a învățat steluța mea? Mă ajută foarte tare dacă număr până la cinci în engleză. Cât ai clipi, nemulțumirea dispare și eu văd mai departe filmulețul.
-Heeei, ce idee bună! Îmi place tare să număr și atunci mânuțele mele vor fi mai liniștite când așează cuburile. Pe mine mă cheamă Frustrare! Mulțumesc, fetiță drăgălașă! îi spuse licuriciul mov în timp ce se îndepărta numărând: one, two, three …
Un licurici negru se desprinse din decor și înaintă șovăielnic și tremurând din toate încheieturile:
-Fe-fe-fe-fetiță dragă! Tare mai sunt spe-spe-speriat! E foarte întuneric aici în colțișoarele casei pe-pe-pe unde mă ascund. Chiar mai înainte am-am-am-am văzut un monstru uriaș care voia să mă înghită!!!
-Un monstru??? Întrebă fetița mirată? Unde? Hai arată-mi-l!
-Pe aici! Ia-te după mine!
-Stai nițeluș să iau și raza mea de stea luminoasă ca să-l vedem mai bine pe acest mosntru înfometat.
-Uite acolo! Chiar acolo, după ușă se ascunde!
Fetița ridică raza de stea și începu să râdă în hohote:
-Ia uite, licuriciule, de cine îți era ție teamă! E o mătură!
-Chiar? Întrebă licuriciul neîncrezător. O mătură??? Să văd și eu!
Începură amândoi să râdă de mătura cea haioasă.
-Vezi licuriciule, dacă ai cu tine puțină lumină de la steaua ta, lumea nu va mai fi atât de înfricoșătoare!
-Mulțumesc, fetiță dragă! Mulțumesc din suflet! Chiar acum merg să-i cer steluței mele puțină lumină! Eu sunt Frica! Mulțumeeeesc!!
Licuriciul portocaliu apăru cu două lacrimi mari în colțul ochișorilor.
-Ce s-a întâmplat, licuriciule? îl întrebă fetița îngrijorată.
-Un elefant uriaș a călcat din greșeală pe o floricică firavă și a culcat-o la pământ. Mi-e atât de milă de biata floricică încât îmi vine să plâng!
-Of, săraca floricică. Știi ce ai putea să faci? Ajută floricica să se ridice din nou. Dă-i să bea niște apă și oferă-i o crenguță de care să se sprijine până se va simți mai bine. Așa am făcut și eu când șoricelul meu a căpătat un guturai!
-Da, da! Exact asta voi face! Eu sunt Empatia! Îmi pare bine să te cunosc, fetiță drăgălașă!
Rând pe rând, fetița îi cunoscu și pe ceilalți licurici: Dezamăgirea, Invidia, Dezgustul, Vina, Îndoiala, Surpriza și încă pe mulți alții care apăreau de nicăieri și de care încă nici nu știa că există.
Lumea fetiței începu să fie de-atunci mult mai liniștită. Și cum ar fi putut să fie altfel când avea atâția prieteni frumoși, buni și minunați pe care era de-ajuns doar să-i cunoască și să le asculte cu atenție povestea, ca să se poată bucura de viața fascinantă din jurul ei!
Sursa foto: https://ro.pinterest.com
