Copiii micuți (toddler-ii) sunt extrem de posesivi cu obiectul dorinței lor, având astfel destule dificultăți în a-l împărți cu oricine altcineva. Ceea ce e adorabil doar că în unele cazuri (recte, cel al meu), obiectul dorinței ar putea simți nevoia să respire nițeluș și ceva aer de adult. Nevoia aceasta va fi însă imediat anihilată de modalități ingenioase scornite de o păpădie delicioasă.

Vine în vizită la mine, Adriana, cea mai veche prietenă a mea. Ania e încâtată peste măsură. Recent am fost la ea în vizită și am văzut bebelușa drăgălașă și am împărțit jocuri cu surorile ei mai mari, Mara și Melisa. În plus, destul de des, fetițul îmi aduce telefonul ca să o sunăm împreună pe ”Dana” să vedem ce mai face.

Începe o serie de tumbe și giumbușlucuri menite să atragă atenția musafirei asupra minunatei ei ființe. După un schimb de drăgălășenii între cele două, vine rândul nostru să ne pierdem în povești de oameni mari.

Tentativele inițiale de reluare a atenției asupra ei sunt timide la început: ”Mami, un’e-i calu’?”, ”Mami, apă!”, ”Mami, iute banonu!”.

Acestea însă cresc în intensitate. Eu îi răspund întotdeauna păpădiei, chiar dacă mă întreabă același lucru de cincizeci de ori la rând. Detest ideea unui fetiț care mă trage de mânecă în timp ce eu îi ignor total existența. N-am făcut-o niciodată și nici nu o s-o fac. Pentru Ania e imposibil acum să înțeleagă că vreau să vorbesc cu prietena mea și că peste puțin timp, voi fi din nou doar a ei. Ea mă vrea aici și acum. Cu toate acestea, îi explic că acum doresc să vorbesc  cu Adriana și o rog să încerce să se joace puțin singură. Fac asta mai mult ca un exercițiu pentru perioada când fetițul va înțelege exact cum stau lucrurile.

Se pare că a înțeles perfect pentru că doar câteva secunde mai târziu se cocoață în brațele mele, îmi ia capul în mâini și mă împiedică să mă uit oriunde altundeva decât în frumoșii ei ochișori. Îi zâmbesc și stăm așa, ochi în ochi câteva momente bune. O reasigur că o iubesc tare, o îmbrățișez și o pup pe năsuc. Se pare că e mulțumită pentru că se dă jos din brațele mele și începe să alerge un balon prin cameră.

5 minute întregi, și eu și Adriana, turuim neîncetat pe limba noastră. Asta până să apară păpădia cu o pătură târâtă după ea pe care, cu foarte mult elan, ne-o pune mie și ei peste cap, creând un univers pe care doar mămic și fetiț au permisiunea să-l acceseze. Rămasă pe dinafară, Adriana zâmbește amuzată. Foarte mândră de această descoperire, păpădiul a repetat soluția păturii salvatoare de câte ori vreo Auri, sau tati, sau vreun televizor sau orice altă activitate, amenință să îi capteze partenera ei de joacă preferată.

Așa că dacă veniți la noi în vizită și vedeți două fantomițe unite de o pătură, aveți răbdare … vreo câțiva ani, până când Ania va avea convingerea că pentru mine va fi întotdeauna cea mai importantă ființă din univers.

Sursa foto: https://www.gettyimages.com

 

 

Posesivitatea Aniei, Adriana și pătura invizibilității
Tagged on:                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published.